Sinodiconul Ortodoxiei

Sinodiconul Ortodoxiei

O Scurta Introducere

In Dumninica Ortodoxiei se sarbatoreste Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, sarbatoare instituita de patriarhul Metodie al Constantinopolului la 11 martie 843 pentru a fi sarbatorita in fiecare an in prima Duminica a Postului Mare. Se obisnuieste in anumite locuri ca in aceasta zi sa se faca procesiuni cu icoane(in amintirea biruintei iconodulilor in anul 842) si sa se citeasca Synodikonul care este un act in care sunt anatemizati ereticii din toate timpurile si locurile si sunt fericiti aparatorii dreptei credinte. Acest Synodikon se citeste si astazi in toate Catedralele, Manastirile si parohiile din Grecia La ruşi – doar la slujbele arhiereşti. Iar la români – deloc., din Triodul românesc lipsind Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc. Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici. El explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asupra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor – anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase au fost deja date anatemei…” Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama”

 

  1. SYNODIKONUL EPOCII MACEDONENILOR
  2. Synodikonul originar al Icoanelor (843)

Multumire aniversara datorata lui Dumnezeu în ziua în care am recîstigat Biserica lui

Dumnezeu, împreunã cu arãtarea dogmelor evlaviei si rasturnarea împietatilor rautatii.

Urmând vorbelor profetice, cedînd îndemnurilor apostolice si instruiti de istoriile

evanghelice, praznuim (astazi) ziua înnoirii. Cãci zice Isaia „sa se înnoiasca ostroavele înaintea

lui Dumnezeu” (Is. 41, 1; 46, 16), facînd desigur aluzie la bisericile cele dintre neamuri – iar

biserici nu sunt doar simplu edificiile si stralucirile templelor, ci si deplinatatea binecredinciosilor

adunati în ele, ca si imnele si doxologiile cu care aceia cinstesc Dumnezeirea. Iar Apostolul,

sfatuindu-ne acelasi lucru, ne îndeamna „sa umblam întru înnoirea vietii” (Rom. 6, 4), si

porunceste ca, „daca este cineva în Hristos faptura noua” (2 Cor. 5, 17), sa se reînnoiasca (2 Cor.

4, 16; Colos. 3, 10; Rom. 12, 2). Iar cuvintele Domnului s-au fãcut si ele întocmire profetica, cãci

zice „si era sarbatoarea înnoirii (Templului) în Ierusalim si era iarna” (In. 10, 22), aratînd prin

aceasta fie iarna spirituala în care neamul iudeilor misca împotriva obstescului Mântuitor

furtunile si agitatia urii sale mânjite cu omor, fie pe cea care loveste simturile trupului prin

prefacerea aerului în ger. Si într-adevar, si peste noi a trecut (acum) iarna, dar nu cea (a firii) care

se întîlneste de obicei, ci cea (spirituala a ereziei si) care revarsa asprimea rautatii celei mari cu

adevãrat. Dar (în cele din urma) ne-a înflorit si noua primavara cea prielnica harurilor lui

Dumnezeu si întru care ne-am si adunat laolalta sa aducem lui Dumnezeu multumita pentru

secerisul celor bune, încît putem zice si noi cu Psalmistul: „vara si primavara Tu le-ai plasmuit pe

ele. Adu-ti aminte de aceasta” (Ps. 73, 17-18).

Cãci într-adevãr Dumnezeul minunilor a zdrobit pe vrãjmasii cei ce au ocãrit pe Domnul si

au necinstit sfînta închinare adusã Lui în sfintele icoane, pe cei înãltati si semeti în impietãtile lor,

si a zvîrlit la pãmînt trufia apostaziei; n-a trecut cu vederea glasul celor ce strigau cãtre El: „Aduti

aminte Doamne, de ocara robilor Tãi, pe care o port în sînul meu de la multe neamuri, cu care

m-au ocãrît vrãjmasii Tãi, Doamne, cu care a ocãrît pretul (antâllagma) Unsului Tãu” (Ps. 88, 49-

50); iar pretul Unsului sînt cei eliberati prin moartea Lui prin cuvântul propovãduirii si întipãrirea

prin icoane, prin care anume se cunoaste de cãtre cei rãscumpãrati marea lucrare a iconomiei Lui

celei (înfãptuite) prin Crucea si Patimile Sale, ca si prin minunile Lui celei dinainte si dupã

Cruce, si de unde imitatia Patimirilor Lui trece la Apostoli, de acolo la Martiri, si prin ei, coboarã

pînã la Mãrturisitori si Asceti. De aceasta ocara cu care au ocãrît vrãjmasii Domnului, cu care au

ocãrît pretul Unsului Sãu aducându-si aminte Dumnezeul nostru, miscat înlauntrul Sãu si

înduplecat fiind de cererile Maicii Sale, ale Apostolilor si ale tuturor Sfintilor care au fost

împreunã-batjocoriti cu El si împreunã-ocãrîti cu icoanele Lui – ca, precum au pãtimit împreunã

cu El în trupul lor, tot astfel, în chip firesc, sã aibã împreunã parte comunã cu El si în ocãrile cele

împotriva icoanelor Lui -, aducîndu-si deci aminte de ele, a lucrat astazi ceea ce sfãtuise ieri, si a

înfãptuit si a douã oarã ceea ce savîrsise întîia oarã.198 Cãci prima oara, dupã multi ani de

dispretuire si necinstire a sfintelor icoane, a întors evlavia la ea însãsi, iar acum, a douã oara,

dupã aproape treizeci de ani (de persecutii) au rânduit si nouã, nevrednicilor, eliberarea din

necazurile noastre, izbãvirea de cei ce ne chinuiau, reproclamarea dreptei credintei, întãrirea

închinãrii la icoane si prãznuirea ce ne aduce toate cele mîntuitoare. Cãci în icoane vedem

Patimile Domnului cele pentru noi: Crucea, Mormîntul, îngroparea si prãdarea Iadului, luptele

martirilor si cununile lor, însãsi Mîntuirea pe care Cel dintîi al nostru judecãtor (arbitru),

rãsplãtitor si încununat „a lucrat-o în mijlocul pãmîntului” (Ps. 73, 12). Acest praznic îl serbãm

deci noi astãzi, întru care, împreunã bucurîndu-ne si împreunã-veselindu-ne prin rugaciuni si

litanii, strigãm în psalmi si cîntari: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti

Dumnezeul nostru, singurul carele faci minuni” (Ps. 76, 14-15). Cãci pe cei ce dispretuiau slava

Ta i-ai fãcut de rîs, iar pe cei ce au cutezat cu semetie împotriva icoanei Tale, i-ai arãtat ca niste

fricosi si fugari.

Aceasta deci în ce priveste multumirea fatã de Dumnezeu si triumful Domnului asupra celor

potrivnici; în ce priveste luptele si isprãvile cele împotriva iconomahilor, ele vor fi arãtate pe larg

într-un alt cuvînt si relatare mai extinsa. Acum însã, în chip de odihna dupã trecerea pustiei,

intrati în posesiunea Ierusalimului duhovnicesc si imitînd astfel istoria mozaicã, sau mai degrabã

din porunca dumnezeiascã, am socotit drept si îndatorat lucru a grava în inimile fratilor, ca pe o

lespede alcãtuitã din blocuri mari de piatrã si pregãtitã anume pentru primirea scrierii,

binecuvîntãrile ce se cuvin celor ce pãzesc legea ca si blestemele cãrora li se supun pe ei însisi cei

ce o încalca. Drept care zicem acestea:

– Celor ce mãrturisesc venirea (si prezenta =parousia) în trup a Cuvîntului lui Dumnezeu cu

cuvîntul, cu gura, cu inima, cu mintea, în scris si în icoane, vesnicã fie memoria.

– Celor ce cunosc deosebirea dupã firi a unicului si aceluiasi ipostas a lui Hristos, si îl atribuie lui

(însusirile de) creat si necreat, vãzut si nevãzut, pãtimitor si nepãtimitor, circumscris si

necircumscris, atribuind firii dumnezeiesti pe acelea de necreatã, nevãzutã si cele asemenea, atît

prin cuvînt cît si prin icoane, vesnicã fie memoria.

– Celor ce cred si vestesc cuvintele Evangheliei prin litere iar faptele ei prin figuri (sau imagini) si

ca, si una si alta, si vestirea prin cuvinte si întãrirea adevãrului lor prin icoane, concura fiecare

spre unul si acelasi folos, vesnicã fie memoria.

– Celor ce-si sfintesc buzele prin cuvîntul (Evangheliei), si apoi, prin acelasi cuvînt, (sfintesc) si

pe cei ce-l ascultã, si mai stiu si vestesc cã prin augustele icoane se sfintesc în mod asemãnãtor si

ochii celor ce le vãd, iar mintea se înaltã si ea prin ele spre cunoasterea lui Dumnezeu, ca de altfel

si prin dumnezeiestile temple, prin vasele sacre si prin celelalte obiecte sfinte, vesnicã fie

memoria.

– Celor ce stiu cã toiagul, tablele, chivotul, candelabrul, masa si altarul tamîierii (din Legea

Veche) preînfãtisau si prefigurau pe Prea Sfînta Fecioarã, de Dumnezeu Nãscatoarea Maria, si cã

acestea o prefigurau doar, dar nu era însãsi acele lucruri, ci ea a fost fiicã si rãmîne dupã nasterea

lui Dumnezeu fecioarã, si de aceea în icoane înfãtiseazã mai degrabã însãsi fiica decît schita ei

umbratica în tipuri,200 vesnicã fie memoria.

– Celor ce cunosc si primesc vedeniile Profetilor dupã cum le-a configurat si întipãrit însãsi

Dumnezeirea, cred în cele ce corul Profetilor a relatat cã au vãzut, si tin astfel cu tãrie Predania

scrisã si nescrisã transmisã Pãrintilor prin Apostoli, drept pentru care si înfãtiseazã si cinstesc în

icoane aceste sfinte (realitãti dumnezeiesti), vesnicã fie memoria.

– Celor ce înteleg bine pe Moise grãind: „Luati seama la voi însivã ca, în ziua în care Domnul

Dumnezeu a grãit în Horeb pe munte, ati auzit glasul cuvintelor Lui, dar chip n-ati vãzut” (Dt. 4,

12 si 15), si stiu sã rãspundã drept: dacã am vãzut ceva, am vãzut cu adevãrat, dupã cum ne-a

învãtat fiul Tunetului (Ioan Evanghelistul n.n.) „ceea ce era dintru început, ceea ce am auzit, ceea

ce am vãzut, ceea ce am privit cu ochii nostri si mîinile noastre au pipãit, despre Cuvîntul vietii,

acestea le mãrturisim” (I In. l, 1-2), si iarãsi si ceilalti ucenici ai Cuvîntului (zicînd): „noi am

mîncat si am bãut împreunã cu El” (F. Ap. 10, 41), nu numai înainte de Patima, ci si dupã Patima

si înviere; asadar, celor ce au primit de la Dumnezeu puterea de a deosebi porunca din Lege si

învãtãtura din Har, si stiu ca ceea ce e în Lege era nevãzut, în Har este vãzut si pipãit, drept

pentru care în icoane înfãtiseazã cele vãzute si pipãite si se închina lor, vesnicã sa fie memoria.

Precum au vestit Profetii, precum au învãtat Apostolii, precum a primit Biserica, precum au

dogmatizat Dascãlii (Bisericii), precum a convenit (întreaga) crestinãtate ecumenicã, precum a

strãlucit harul, precum s-a arãtat adevãrul, precum a fost izgonitã minciuna, precum a îndrãznit

întelepciunea, precum a biruit Hristos, asa cugetãm, asa grãim, asa vestim si cinstim pe Hristos

adevãratul Dumnezeul nostru si pe sfintii Lui, în cuvinte, în scrieri, în gîndiri, în jertfe, în biserici,

în icoane pe Unul adorîndu-L si cinstindu-L, ca pe un Dumnezeu si Domn, iar pe ceilalti

cinstindu-i pentru Stãpînul nostru obstesc ca pe autenticii Lui slujitori, acordîndu-le închinare

potrivit relatiei. Aceasta este credinta Apostolilor, aceasta e credinta pãrintilor, aceasta credinta

ortodocsilor, aceasta e credinta care a întãrit lumea.

Dupã acestea sã aclamãm frateste si pãrinteste pe vestitorii dreptei credinte si cinstiri întru

mãrirea si cinstea pentru care au luptat si sã zicem: lui Germanos, Tarasios; Nikephoros,

Metodios, ca unor adevãrati arhierei ai lui Dumnezeu, apãrãtori si Dascãli ai ortodoxiei, vesnicã

sã fie memoria etc.

Asa cum aceste binecuvîntari ale Pãrintilor trec de la ei la noi, fiii lor, care rîvnim evlavia lor,

tot astfel si blestemele lor îi ating pe toti ucigatorii de pãrinti si dispretuitorii poruncilor

Domnului. Drept care, cu totii împreunã, ca deplinatate a celor binecinstitori aducem astfel

asupra lor blestemul, sub care s-au supus dealtfel (mai întîi) ei însisi, (si zicem):

– Cei ce admit Iconomia în trup a Cuvîntului lui Dumnezeu (doar) cu cuvîntul, dar nu suferã sã o

vadã în icoane, drept pentru care, cu vorba se conformeazã dar în realitate tãgãduiesc (însãsi)

mîntuirea noastra, sã fie anatema.

– Cei ce întrebuinteaza rãu termenul „necircumscris”, si de aceea nu vor sã înfãtiseze în icoana pe

Cel ce „s-a fãcut pãrtas cu noi trupului si sîngelui” (Ev. 2, 14), Hristos adevãratul Dumnezeul

nostru, arãtîndu-se astfel pe ei însisi a fi fantasiasti (= doketi), sã fie anatema.

– Cei ce admit, mãcar ca nu vor, vedeniile profetice, dar resping imaginile înscrise ale celor

vãzute de acestia, o minune, încã înainte de întruparea Cuvîntului, si, fie flecaresc aceea cã

vãzãtorul a vãzut (în vedenie) însãsi acea fiintã (dumnezeiascã) necuprinsã si nevãzutã, fie convin

cã acestea s-au arãtat celor ce le-au vãzut ca niste icoane ale adevarului, ca tipuri si figuri ale lui,

dar nu suferã sã fie înfãtisate în icoane nici Cuvîntul întrupat, nici Patima Sa cea mare pentru noi,

sã fie anatema.

– Cei ce aud pe Domnul zicînd: „de credeti în Moise, ati crede si în Mine” (In. 5, 46) si celelalte,

si înteleg pe Moise grãind: „profet ca si mine va ridica Domnul Dumnezeul nostru dintre fratii

nostri” (Dt. 18, 15-18), iar dupã aceasta zic ca ei primesc pe Profetul (vestit), dar nu introduc si

prin icoane Harul Profetului si pe Mîntuitorul a toatã lumea asa cum a fost El vãzut, cum a trãit

cu oamenii, cum a vindecat patimi si boli farã leac, cum a fost rãstignit, si cum a fost îngropat,

cum a înviat, cum a suferit si fãcut toate pentru noi; deci cei ce nu suferã sã vadv în icoane aceste

lucrãri mîntuitoare a toatã lumea, si nici nu le cinstesc si venereaza, sã fie anatema.

– Cei ce stãruiesc în erezia iconomahã sau mai degrabã în apostazia hristomahã, si care nu vor sa

fie condusi spre mîntuirea lor prin legiuirea mozaicã, nici nu consimt sã se reintegreze în dreapta

credintã si cinstire prin învãtãturile apostolice, care nu se încred în îndemnurile si sfaturile

Pãrintilor de a se reîntoarce din rãtãcirea lor, nici nu au vreo consideratie fatã de consimtãmîntul

Bisericilor lui Dumnezeu din toatã lumea, ci dimpotrivã se raliazã pe el însisi partidei Iudeilor si

Elinilor – cãci ceea ce aceia le blasfemiazã nemijlocit fatã de Prototip acestia nu se rusineaza a le

cuteza prin intermediul icoanei Lui si împotriva Celui înfãtisat pe ea – deci cei ce sînt tinuti fãrã

întoarcere în captivitatea acestei rãtãciri si îsi închid urechile înaintea oricãrui cuvînt

dumnezeiesc sau învãtãturi duhovnicesti, ca unii ce sînt deja putreziti si tãiati pe ei însisi, din

obstescul Trup al Bisericii, sã fie anatema.

 

  1. SYNODIKONUL EPOCII COMNENILOR
  2. Contra lui Gerontios din Lampe (între 1052-1081)

– Gerontios, originar din Lampe,204 care a împroscat veninul ereziei lui în Creta, si s-a numit

pe sine Unsul, spre rãsturnarea, vai, a Iconomiei mîntuitoare a lui Hristos, dimpreunã cu dogmele

si scrierile sale perverse si cu cei ce cugetã la fel cu acesta, sã fie anatema.

  1. Contra lui Ioan Italos (1076-1077; 1082)

Capetele lui Italos

– Cei ce întreprind în genere a introduce oarecare investigare nouã în ce priveste negrãita

Iconomie în trup a Mîntuitorului si Dumnezeului nostru, si a examina în ce mod însusi Cuvîntul

lui Dumnezeu s-a unit cu frãmîntatura omeneasca, si, potrivit cãrui principiu a îndumnezeit trupul

asumat, încercînd sa jongleze logomahic cu termeni dialectici ca „prin fire” (kata physin) sau

„prin adoptiune” (kata thesin) în privinta noutãtii celei mai presus de fire (hyper physin) a (unirii)

celor douã firi ale Dumnezeu-Omului, sã fie anatema.

– Cei ce se proclama pe ei însisi drept-cinstitori, dar introduc fãrã rusine sau mai degrabã fãrã

evlavie în Biserica ortodoxã si soborniceascã impioasele dogme ale Elinilor referitoare la

sufletele omenesti, la cer, la pãmînt, si la celelalte creaturi, sã fie anatema.

– Cei ce preacinstesc pretinsa si „nebuna întelepciune” (I Cor. 3, 19) a filozofilor celor din afarã,

si urmeazã celor ce o profeseazã (pe aceasta), admitînd (astfel) metempsihozele sufletelor

oamenilor sau cã si acestea pier în mod similar cu cele ale vietuitoarelor nerationale si se întorc în

nefiinta, respingînd de aici Învierea, Judecata si rãsplatirea finala a celor fãcute în viata, sã fie

anatema.

– Cei ce dogmatizeazã cã materia si Ideile sînt fãrã de început (eterne) sau împreunã-fãrã-de-

început (coeterne) cu Ziditorul a toate Dumnezeu, si cã cerul si pãmîntul si celelalte creaturi sînt

vesnice si fãrã-de-început, dãinuind pururea nemodificate; si care se împotrivesc (astfel) Celui ce

a zis: „cerul si pãmîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24, 35), glãsuind cele

desarte si pãmîntesti si atrãgînd astfel blestemul dumnezeiesc asupra capetelor lor, sã fie anatema.

– Cei ce zic ca înteleptii Elinilor, cei dintîi ereziarhi, si care au fost deja zvîrliti anatemei de cele

sapte sfinte Sinoade Ecumenice si de toti Pãrintii care au strãlucit în Ortodoxie, ca unii (ce sînt)

strãini de Biserica soborniceascã, deci cei care zic ca acestia, pentru bogãtia stricatã si necuratã

din scrierile lor, sînt cu mult mai buni, si acum si la judecata ce va sã fie, decît bãrbatii cei

binecinstitori si ortodocsi, dar care au putut gresi pentru patima si nestiinta omeneascã, sã fie

anatema.

– Cei ce nu primesc cu credinta curatã si simplã, din toatã inima si din tot sufletul, minunile

extraordinare ale Mîntuitorului si Dumnezeului nostru si ale Stãpînei noastre care L-a nãscut fãrã

prihanã si ale celorlalti Sfinti, ci încearcã sã le defãimeze prin demonstratii si rationamente

sofistice drept (lucruri) imposibile sau sã le rãstãlmãceascã dupã cum li se pare lor si sã le

potriveascã dupã pãrerea lor, sã fie anatema.

– Cei ce împreunã cu alte plãsmuiri mitice schimbã de la ei însisi si doctrina noastrã despre

creatie, admitînd ca adevãrate Ideile platonice, si zicînd ca materia de sine subzistenta îsi

primeste formele sale de la (aceste) Idei, defãimînd astfel deschis libertatea Ziditorului, Care a

dus toate dintru nefiintã la fiintã si, în calitate de Fãcãtor, a fixat tuturor cu libertate suveranã un

început si un sfîrsit, sã fie anatema.

– Cei ce zic ca la învierea cea de pe urmã si de obste oamenii vor învia si vor fi judecati cu alte

trupuri si nu cu cele cu care au vietuit în aceasta viatã, întrucît acestea se corup si pier, si

flecaresc lucruri desarte si zadarnice, în vreme ce însusi Hristos Dumnezeul nostru si ucenicii

Lui, învãtãtorii nostri, ne-au învãtat ca oamenii cu trupurile cu care au vietuit în aceasta viatã cu

acestea vor fi si judecati, si încã si marele Apostol Pavel a învãtat în mod expres adevãrul pe larg

si cu exemple în cuvîntul lui despre înviere (I Cor. 15, 12-55) dovedind pe cei ce cugetã astfel a fi

fãrã de minte; asadar, cei ce se împotrivesc acestor dogme si doctrine, sã fie anatema.

– Cei ce admit si predau vorbele elenice cele desarte, adicã cum ca ar fi o preexistentã a

sufletelor, cã nu toate s-au fãcut si adus din nefiintã, cã ar exista un sfîrsit al pedepsei sau o

restabilire a creatiei si a lucrurilor omenesti, si de aici înteleg împãrãtia cerurilor ca ceva

destructibil si trecãtor, în vreme ce însusi Hristos Dumnezeul nostru ne-a învãtat cã ea este

vesnicã si indestructibilã, si din întreaga Scriptura veche si nouã am primit aceea ca pedeapsa

(finala) va fi nesfîrsitã si împãrãtia vesnicã; asadar, cei care se pierd pe ei însisi cu asemenea

cuvinte si se fac si altora pricinã de osîndã, sã fie anatema.

– Dogmele si doctrinele elenice si heterodoxe sau potrivnice credintei celei sobornicesti si

neprihanite a ortodocsilor introduse împotriva credintei crestine si ortodoxe de Ioan Italos si de

acei dintre ucenicii lui care iau parte la pierzania lui, sã fie anatema.

  1. Contra lui Nil Calabrezul (cc. 1087) si a monahului Nil

– Toate cele dogmatizate fãrã evlavie de monahul Nil ca si cei ce au pãrtãsie cu ele, sã fie

anatema.

  1. Contra lui Eustratios al Niceei (1117)

Tezele gãsite strãine de dogmele cele drepte ale Bisericii în cele douã tratate scrise de

Eustratios,208 fostul mitropolit al Niceei, împotriva Armenilor, si care au fost anatematizate:

– Cei ce introduc cu privire la negraita Iconomie în trup a Domnului si Dumnezeului si

Mîntuitorului nostru Iisus Hristos anumite rostiri desarte, si zic sau cugetã ca umanitatea lui

Hristos se închinã (proskynein) Dumnezeirii celei neapropiate ca un rob (doulikos) si posedã

conditia vesnicã de rob (douleian aidion) ca o calitate fiintialã (ousiode) si cu neputintã de

pierdut, sã fie anatema.

– Cei ce nu întrebuinteazã cu toatã evlavia distinctia ca purã operatie intelectualã (te kat’epinoian

diairesei) cu scopul de a evidentia doar alteritatea celor douã firi ce concurg în mod negrãit în

Hristos si sînt unite în El în mod neamestecat si nedespãrtit, ci abuzeazã de o astfel de distinctie si

zic ca umanitatea asumatã este altceva nu numai prin fire ci si prin cinstire, si ca ea adora

(latreuei) pe Dumnezeu si îi aduce o slujire de rob, oferindu-i cinstea cuvenitã ca pe un lucru

datorat, la fel ca „duhurile slujitoare” (Evr. l, 14) ce slujesc si cinstesc pe Dumnezeu ca niste robi,

si care învatã cã doar firea asumatã este propriu-zis Arhiereul cel mare, si nu însusi (ipostasul)

Cuvîntul lui Dumnezeu întrucît s-a fãcut om, ca unii care prin asemenea lucruri îndrãznesc sã

împãrtã ipostatic pe Unul Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru, sã fie anatema.209

  1. În controversa referitoare la interpretarea dogmatica a ecfonisului liturgic „Ca Tu esti

Cel ce aduci si Cel ce Te aduci si Cel ce primesti, Hristoase Dumnezeule”.Contra lui

Soterichos Panteugenos (1157).

Cele introduse si rãspîndite prin viu grai de Mihail, fostul dascãl, protecdic si maistor al

retorilor, si de Nikephoros Basilakes, dascãl al Epistolelor, diacon al Marii Biserici a lui

Dumnezeu din Constantinopol, care au fost urmate si de Eustathios mitropolitul Dyrrachionului si

care au fost sustinute în scris mai cu seama de Soterichos, diacon al aceleiasi Biserici, patriarh

ales al marelui oras al lui Dumnezeu Antiohia, cel numit si Panteugenos, si celelalte lucruri

introduse si publicate în scris de acelasi Soterichos, si care au fost anatematizate si respinse mai

tîrziu chiar de ei însisi, si pe care le-a dezavuat si azvîrlit anatemei Sf. Sinod reunit din porunca

lui Manuel. Marele împarat ortodox, porfirogenet si autocrator al Romeilor, Comnenul:

– Cei ce zic ca jertfa cinstitului Trup si Sînge din vremea Patimii lumii – spre – mîntuire a

Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, jertfa oferitã de El pentru a noastrã mîntuire în

calitatea Lui de Arhiereu lucrînd pentru noi potrivit umanitatii sale – întrucît potrivit marelui în

teologie Grigorie, însusi este si sacrificator si victima211 -, (Fiul) a oferit-o lui Dumnezeu Tatal,

dar nu a primit-o ca Dumnezeu împreunã cu Tatãl nici Cel Unul Nascut, nici Duhul Sfînt, întrucît

prin aceasta exclud pe însusi Dumnezeu Cuvîntul si pe Duhul Mîngîietorul, Cel de o fiintã si o

cinstire cu El, de la de-o-cinstirea si egalitatea cuvenitã Lor ca Dumnezeu, sã fie anatema.

– Cei ce nu admit ca jertfa adusã în fiecare zi de cãtre cei ce au primit de la Hristos puterea

ierurgicã (sacramentalã) a celebrãrii dumnezeiestilor misterii este oferitã (întregii) Sfintei Treimi,

ca unii ce contrazic pe sfintii si dumnezeiestii Pãrinti Vasile si Ioan Hrisostom cu care împreunã-

glãsuire (toti) ceilalti cu Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai nostri în cuvintele si scrierile lor, sã fie

anatema.

– Cei ce aud pe Mîntuitorul zicînd despre celebrarea sacramentalã (hierourgia) dumnezeiestilor

misterii de El însusi predatã: „Aceasta sã faceti ca anamnezã (amintire) a Mea” (Le. 22, 19), dar

nu înteleg corect termenul „anamneza”, ci îndrãznesc a zice cã jertfa adusã zilnic de cei ce

celebreazã dumnezeiestile misterii dupã cum a predat Mîntuitorul nostru si Stãpînul tuturor,

înnoieste jertfa propriului Lui Trup si Sînge adusã pe cinstita Cruce spre obsteasca rãscumpãrare

si împãcare a firii omenesti doar la modul imaginativ si iconic (phantastikos kai eikonikos), si de

aici introduc si (ideea) cã aceasta ar fi o altã jertfã decît cea savîrsitã de Mîntuitorul la început (pe

Golgota), ca unii ce deseneaza misterul înfricosãtoarei si dumnezeiestii celebrãri prin care primim

arvuna vietii celei ce va sã vinã, si aceasta în vreme ce dumnezeiescul si preaînteleptul nostru

Pãrinte Ioan Hrisostom, în multe exegeze ale sale la cuvintele marelui Pavel, evidentiazã limpede

identitatea jertfei (tes thysias to aparallakton) si zice clar ca este una si aceeasi (ten auten eînai),

sã fie anatema.

– Cei ce nãscocesc si introduc distante temporale (chronikas diastaseis) în împãcarea firii

omenesti cu dumnezeiascã si fericita fire a Treimii celei de viatã începatoare si prea-neprihãnite,

si stabilesc ca dogmã aceea cã, mai întîi am fost împãcati cu Cuvîntul cel Unul Nãscut prin

asumarea (umanitãtii), si mai apoi cu Dumnezeu Tatãl prin mîntuitoarea patimã a Domnului

Hristos, împãrtind astfel cele neîmpãrtite, în vreme ce dumnezeiestii si fericitii Pãrinti învatã cã

Cel Unul Nãscut ne-a împãcat cu Sine iar prin Sine cu Dumnezeu Tatãl, si prin urmare si cu Prea

Sfîntul de viatã fãcãtorul Duh, prin totalitatea misterului Iconomiei Sale, ca unii ce sînt

nãscocitori de iscodiri noi si strãine, sã fie anatema.

  1. In controversa referitoare la exegeza dogmatica a textului:„Tatal Meu este mai mare

decît Mine” (In. 14, 28).

  1. a) Sinodul general

Cele scrise si predate odinioarã de sfintii si de Dumnezeu purtãtori Pãrinti si vestitori ai

adevãrului si Dascãli ai sfintei lui Dumnezeu Bisericii, iar acum din initiativa de Dumnezeu

miscatã si din purtarea de grija de Dumnezeu socotitã a de Dumnezeu încununatului,

preaputernicului, de Dumnezeu înteleptitului, ortodoxului, biruitorului, sacro-sanctului nostru

mare împarat, porfirogenet si autocrator kyr Manuel Comnenul, clarificate si definite de sacrul si

dumnezeiescul Sinod, reunit din porunca sa, si orînduite a fi proclamate în aceasta augusta zi:

– Cei ce nu înteleg corect cuvintele sfintilor Dascãli ai Bisericii lui Dumnezeu, si încearcã sã

rãstãlmãceascã si sã întoarcã (întelesul) celor zise în acestea limpede si lãmurit prin harul Sf.

Duh, sã fie anatema.

– Celor ce primesc aceea cã cuvîntul lui Iisus Hristos, adevãratul Dumnezeu si Mîntuitorul

nostru: „Tatal Meu este mai mare decît Mine” (In.14, 28), a fost zis, între alte interpretãri ale

Sfintilor Pãrinti, si cu referire la umanitatea Sa dupã care a si pãtimit, asa dupã cum vestesc

expres Sfintii Pãrinti în multe din de Dumnezeu inspiratele lor scrieri, si mai zic ca Acelasi

Hristos a pãtimit dupã trupul Lui, vesnicã sa fie memoria.

– Cei ce cugetã si zic cã îndumnezeirea firii asumate a constat dintr-o transformare a firii

omenesti în dumnezeire, si care nu înteleg ca din însãsi virtutea unirii trupul Domnului participa

la demnitatea si maiestatea divinã, este închinat cu o unicã închinare în Dumnezeu Cuvîntul care

si L-a asumat, si este de aceeasi cinste, de aceeasi slavã, de viatã fãcãtor, de acelasi renume, de

acelasi scaun cu Dumnezeu Tatãl si Prea Sfintul Duh, fãrã a deveni însã cu toate acestea de-ofiintã

cu Dumnezeu încît sã iasã din proprietatile sale naturale de creat, circumscris si din

celelalte proprietãti contemplate în firea omeneascã a lui Hristos, si sã se transforme astfel în

fiinta dumnezeirii, pentru cã din aceasta s-ar putea trage concluzia sau cã Înomenirea si Patimile

Domnului au avut loc doar în aparentã si nu în realitate, sau cã a patimit însãsi Dumnezeirea celui

Unul Nãscut, sã fie anatema.

– Celor ce zic ca trupul Domnului cel preaînãltat si ridicat mai presus de toatã cinstea – ca unul

care în virtutea unirii supreme în mod neschimbat, nealterat, neamestecat si nemutat, a devenit,

din pricina unirii ipostatice, egal cu Dumnezeu (homoteos), rãmînînd pururea neseparat si

indisociabil de Dumnezeu Cuvîntul Care L-a asumat -, este cinstit cu acelasi renume cu El, si

închinat cu o unicã închinare, fiind asezat pe tronurile împãrãtesti si dumnezeiesti de-a dreapta

Tatãlui ca unul îmbogãtit cu maririle Dumnezeirii, dar cu salvgardarea (necontenitã) a

proprietãtilor firii, vesnicã fie memoria.

– Cei ce resping zicerile Sf. Pãrinti, si anume cele proferate întru apararea dogmelor celor drepte

ale Bisericii lui Dumnezeu de cãtre Atanasie, Chiril, Ambrozie, de Dumnezeu grãitorul prea

sfîntul papa al Romei celei Vechi Leon, si de ceilalti (toti), si nu vor sã primeascã (întocmai)

actele Sinoadelor Ecumenice al IV-lea si al VI-lea, sã fie anatema.

  1. b) Contra lui Constantin al Kerkyrei

Anatematismele alcãtuite la cîtiva ani dupã cele sanctionate si dogmatizate referitor la „Tatal

Meu este mai mare decît Mine” (In.14, 28), contra celor ce se împotrivesc si contrazic fãrã stiintã

si fãrã evlavie acestea, (si cu care conglãsuia pe atunci si fostul Mitropolit al Kerkyrei,

Constantin, nepot al arhiepiscopului Bulgariei, care însã si el dupã mai multi ani a fost reprimit în

Biserica, dupã ce s-a lepãdat de unii ca aceia si s-a alãturat celor drept cugetãtori anatematizînd

cele dogmatizate si grãite de el odinioarã cu rãutate si fãrã evlavie):213

– Cei ce nu primesc cuvîntul adevãratului Dumnezeu si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. „Tatal

Meu este mai mare decît Mine”, dupã diferitele moduri în care l-au explicat Sfintii Pãrinti – unii

zicînd cã aceasta s-a zis dupã dumnezeirea (Lui) cu referire la aspectul cauzat al nasterii Sale din

Tatãl, altii cã dupã proprietãtile naturale ale trupului celui asumat de El si enipostaziat în

dumnezeirea Lui, adicã cu referire la (însusirile acestuia de) creat, circumscris, muritor si

celelalte afecte naturale si ireprosabile din pricina cãrora Domnul putea zice cã Tatãl este mai

mare decît El însusi -, si zic cã acest cuvînt trebuie înteles (ca fiind valabil) doar atunci cînd, prin

pura intelectie (sau operatie mintala), trupul (lui Hristos) este cugetat separat de Dumnezeire, ca

si cum n-ar fi unit cu ea, si care nu iau aici distinctia pur intelectualã, asa cum a fost ea

întrebuintatã de Sfintii Pãrinti, adicã (ca valabilã doar) atunci cînd e vorba de conditia Lui de rob

si de nestiinta Lui (umanã) – întrucît (Pãrintii) nu sufereau ca trupul egal si de-o-cinstire cu

Dumnezeu al lui Hristos sã fie necinstit prin astfel de expresii – ci zic cã si proprietãtile naturale

care apartin în mod real trupului Domnului celui enipostaziat în Dumnezeirea Sa si rãmînînd

(pururea) nedespãrtit de ea, trebuie luate dupã unire ca valabile doar prin simpla intelectie

mintalã, ca unii ce dogmatizeazã despre cele nesubsistente si mincinoase acelasi lucru ca si

despre cele subsistente si adevãrate, sã fie anatema.

– Cele zise cu rãutate si fãrã evlavie de fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul

arhiepiscopului Bulgariei, si anatematizate apoi de el, sã fie anatema.

– Toti care cugetã astfel de lucrãri, sã fie anatema.

– Fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, care

dogmatizeazã cu rãutate si lipsã de evlavie (sau: Cei ce dogmatizeazã cu rãutate si lipsã de

evlavie) despre cuvîntul adevãratului Dumnezeu si Mîntuitorul nostru Iisus Hristos: „Tatal Meu

este mai mare decît Mine” si nu cugetã nici nu zic(e) cã acestã este luat de Sfintii si de Dumnezeu

purtãtori Pãrinti în mai multe întelesuri evlavioase, între altele (întelegîndu-l) cu referire la trupul

cel asumat de Fiul Cel Unul Nãscut al lui Dumnezeu din Sfînta Fecioarã si de Dumnezeu

Nãscãtoarea, si enipostaziat în Dumnezeirea Lui, fãrã amestecare, avînd (salvgardate) si dupã

unirea nedespãrtitã însusirile proprii cu referire la care Domnul a numit pe Tatãl mai mare decît

Sine, si rãmînînd în acelasi timp împreunã-închinat si împreunã-mãrit întru o singurã închinare ca

unul egal cu Dumnezeu (homotheos) si de aceeasi cinstire cu Tatãl si Prea Sfintul Duh; si care

sustin(e) dimpotrivã cã nu se cade a întelege acest cuvînt (ca valabil) atunci cînd Domnul este

conceput ca ipostas unic avînd cele douã firi unite, ci doar atunci cînd, prin intelectie pur mintalã,

trupul Lui este considerat separat de Dumnezeire si socotit în mod abstract ca al oricãrui om, si

aceasta în vreme ce marele în teologie (Ioan) Damaschin învatã cã distinctiã pur intelectualã se

aplicã atunci cînd despre trupul lui Hristos se zice ceva ce nu constituie o proprietate naturalã a

Lui, doar spre a indica conditia Lui de rob sau nestiinta Lui (umana),214 si care nu vrea (vor)

deci sã urmeze sfintelor Sinoade Ecumenice al IV-lea si al VI-lea, care au dogmatizat în mod

corect si evlavios despre cele douã firi unite în mod neamestecat în Hristos, si au învãtat Biserica

lui Hristos dreapta credintã (ortodoxia), ca unul (unii) ce a (au) alunecat astfel în diferite erezii, sã

fie anatema.

– Toti cei ce cugetã în acord cu Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, si sînt afectati si

întristati pentru depunerea lui, dar nu atît din iubire compãtimitoare, ci pentru ca sînt împreunã

înselati prin impietatea lui, sã fie anatema.

  1. c) Contra lui Ioan Eirenikos

– Prea ignorantul pseudomonah si în desert luptãtor Ioan Eirenikos si scrierile alcãtuite de el

împotriva dreptei credinte, si (toti) cei ce-l îmbrãtiseazã pe acesta si sînt de pãrere si zic cã nu cu

referire la umanitatea enipostaziatã în Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos si unitã cu

Dumnezeirea lui la mod inseparabil, nedespãrtit si neamestecat, a zis El, ca om desãvîrsit,

cuvîntul din sfintele lui Evanghelii: „Tatal Meu este mai mare decît Mine”, ci aceasta s-a zis de

cãtre El potrivit umanitãtii Lui atunci cînd aceasta este consideratã prin intelectie pur mintalã ca

dezbrãcatã si cu totul separatã de dumnezeirea Lui, ca si cum n-ar fi unitã cu ea si fiind luatã

exact ca si firea noastrã (umanã) comunã, sã fie anatema.

 

  1. SYNODIKONUL EPOCII PALEOLOGILOR
  2. Contra lui Varlaam si Akindynos (1351)215 Varlaam si Akindynos, ucenicii si urmãsii lui

sã fie anatema.Capetele împotriva lui Varlaam si Akindynos

– Cei ce cugetã si zic cã strãlucirea (ce s-a fãcut) din Domnul la dumnezeiascã Lui Schimbare la

Fatã este, cînd o lumina oarecare, aratare fãrã consistentã, creaturã si fantasmã ce a strãlucit doar

pentru scurtã vreme stingîndu-se apoi într-o clipitã, cînd însãsi fiinta lui Dumnezeu, ca unii care,

aderînd la aceste contradictorii si imposibile sustineri, se aratã nebuni de nebunia lui Arie, care

taia pe Unul Dumnezeu si unica Dumnezeire în creatã si necreatã, si se pun de acord cu nelegiuita

impietate a Masalienilor, care zic ca fiinta dumnezeiascã e vizibilã, si nu mãrturisesc, potrivit

celor teologhisite cu dumnezeiascã insuflare de Sfinti si cu modul evlavios de a cugetã al

Bisericii, cã aceea preadumnezeiascã luminã nu este nici creaturã, nici fiinta lui Dumnezeu, ci

har, strãlucire si energie naturalã necreatã, emanînd pururea si fãrã separatie din însãsi fiinta

dumnezeiascã, sã fie anatema.

– Înca si cei ce cugetã si zic ca Dumnezeu nu are nici o energie naturalã ci numai fiintã, si

socotesc cã fiinta dumnezeiascã si energia (lucrarea) dumnezeiascã sînt identice si absolut

indistincte, si gîndesc cã nu exista nici o diferenta între ele cu privire la ceva, ci aceeasi realitate

se zice la ei cînd fiintã cînd lucrare, ca unii ce suprimã fãrã judecatã însãsi fiinta dumnezeiascã

împingînd-o în nefiintã – cãci dascãlii Bisericii vorbesc în termeni precisi cã numai nefiinta este

lipsitã de energie -, si care mai sînt bolnavi si de cele ale lui Sabelie, cutezînd a înnoi acum cu

privire la fiinta si lucrarea dumnezeiascã vechea contradictie, confuzie si amestecare a aceluia în

ce priveste cele trei ipostase ale Dumnezeirii, fuzionîndu-le în mod asemãnãtor si pe acestea

(adica fiinta si lucrarea) în mod neevlavios, si nu mãrturisesc, potrivit celor teologisite cu

dumnezeiascã insuflare de Sfinti si cu modul evlavios de a cugetã al Bisericii, cã în Dumnezeu

existã atît fiinta cît si energia naturalã a acesteia, dupã cum au limpezit cei mai multi dintre sfinti,

dar în mod lãmurit mai cu seama cei de la sfîntul al VI-lea Sinod Ecumenic, care s-a întrunit în

întregime în chestiunea referitoare la cele douã energii si vointi, dumnezeiascã si omeneascã, ale

lui Hristos, si care nici nu vor sa înteleagã cã asa cum între fiinta si energia dumnezeiascã exista o

unire neamestecatã, tot asa existã între ele si o diferentã în unele privinte, dar care nu creazã între

ele interval sau distantã, mai cu seamã în ce priveste însusirile de cauzã si cauzat, neparticipabil

si participabil, primele revenind fiintei iar cele de al doilea energiei; deci, unii care profereazã în

mod neevlavios unele ca acestea, sã fie anatema.

– Încã si cei ce cugetã si zic ca toatã puterea si energia triipostaticei Dumnezeiri este creatã, ca

unii care de aici ne silesc sã credem cã este creatã însãsi fiinta dumnezeiascã – cãci energia creatã,

potrivit Sfintilor, va vãdi drept creatã si firea (din care emanã) iar energia necreatã va caracteriza

fiinta necreatã -, si de aici sînt în primejdie de a cãdea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie

credintei celei curate si ireprosabile a crestinilor mitologia elenicã si adorarea creaturilor, si nu

marturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiascã insuflare si cu modul evlavios de a cugetã

al Bisericii, cã toatã puterea si energia naturalã a Dumnezeirii celei triipostatice este necreatã, sã

fie anatema.

– Înca si cei ce cugetã si zic cã prin aceastã (distinctie) se face o anumitã compozitie în

Dumnezeu, si nu cred învãtãturii Sfintilor care învatã cã de la cele ale firii nu se face în fire nici o

compozitie, si deci ne defãimeazã nu numai pe noi ci si pe toti Sfintii care învatã în termeni

precisi si multe rînduri atît simplitatea si necompozitia în Dumnezeu, cît si diferenta fiintei si

energiei dumnezeiesti, si cã aceastã diferentã nu deterioreazã cu nimic si de fel simplitatea

dumnezeiascã – cãci n-ar fi putut întreprinde (Pãrintii) a teologhisi astfel împotriva lor însisi -;

deci, cei ce grãiesc aceste lucruri desarte si nu mãrturisesc potrivit celor teologhisite cu

dumnezeiascã insuflare de Sfinti si cu modul evlavios de a cugetã al Bisericii, cã dimpreunã cu

aceastã diferentã vrednicã de cele divine se conservã în mod frumos si simplitatea divinã, sã fie

anatema.

– Încã si cei ce cugetã si zic ca numele „dumnezeire” se zice numai pentru fiinta dumnezeiascã si

nu mãrturisesc potrivit celor teologhisite cu dumnezeiascã insuflare de Sfinti si cu modul evlavios

de a cugetã al Bisericii, cã acesta se atribuie nu mai putin si energiei dumnezeiesti, si astfel, cînd

cineva zice „Dumnezeire”, el cinsteste în multe feluri unica Dumnezeire a Tatãlui si a Fiului si a

Sfîntului Duh, atît fiinta cît si energia lor, precum ne-au învãtat dumnezeiestii nostri initiatori în

misterele divine, sã fie anatema.

– Încã si cei ce cugetã si zic ca fiinta dumnezeiascã este participabilã, ca unii ce nu se rusineazã a

introduce în Biserica noastrã nelegiuita impietate a Masalienilor care au fost bolnavi de aceastã

pãrere în vechime, si nu mãrturisesc potrivit celor teologhisite cu dumnezeiascã insuflare de

Sfinti si cu modul evlavios de a cugetã al Bisericii, cã fiinta dumnezeiascã este absolut

incomprehensibilã si neparticipabilã, dar harul si energia dumnezeiascã sînt participabile, sã fie

anatema.

Toate impioasele lor tratate si înscrieri, sã fie anatema.

– Lui Andronic Paleologul, slavitul si fericitul nostru împarat, care a reunit primul Sinod (iulie

1341) împotriva lui Varlaam, prezidînd în mod nobil Biserica lui Hristos si acel sacru Sinod prin

fapte, cuvinte si admirabile discursuri pronuntate cu propria sa gurã, întãrind dogmele

evanghelice si apostolice, si depunînd si dezavuînd public pe mai sus-zisul Varlaam dimpreunã

cu ereziile si scrierile lui si cu glasurile lui desarte împotriva credintei noastre, ca unuia care în

mijlocul acestor sacre lupte si isprãvi pentru dreapta credintã a schimbat (la numai cîteva zile mai

apoi) în mod fericit viata aceasta trecînd la viata cea buna si fericita, vesnicã fie memoria.

– Lui Grigorie, preasfîntul mitropolit al Tesalonicului,218 care în Sinodul cel din Marea Bisericã

a depus pe Varlaam si Akindynos, conducãtorii si nãscocitorii noilor erezii, împreunã cu perversa

asociatie din jurul lor, care au cutezat sã numeascã creaturã energia si puterea naturalã si

inseparabilã a lui Dumnezeu, si simplu-zis toate proprietãtile naturale ale Sfintei Treimi, ca si

lumina neapropiatã care a strãlucit din Hristos pe munte, întreprinzînd sã introducã cu rãutate în

Biserica lui Hristos o dumnezeire creata. Ideile platonice, si acele mituri elenice; care a luptat cu

întelepciune si curaj pentru Biserica obsteascã a lui Hristos si pentru dogmele cele adevãrate si

infailibile ale ei despre Dumnezeire în scrieri, în discursuri si în discutii proclamînd neîncetat o

unicã Dumnezeire si un Dumnezeu triipostatic, cu energie si vointa, atotputernic si necreat întru

toate cele ale sale, potrivit Dumnezeiestilor Scripturi si a teologilor si exegetilor (din vechime),

adicã (urmînd) lui Atanasie si Vasile, Grigorie, Ioan si Grigorie, si de asemenea lui Chiril si

înteleptului Maxim, (lui Ioan) oracolului dumnezeiesc celui din Damasc, ca si (tuturor) celorlalti

Pãrinti si Dascãli ai Bisericii lui Hristos, aratîndu-se prin cuvinte si fapte a fi pãrtasul si tovarãsul,

ecoul, emulul si aliatul tuturor acestora, vesnicã sa fie memoria.

– Tuturor celor ce au luptat pentru Ortodoxie împreunã cu slãvitul si fericitul nostru împarat

(Andronic) si dupã el, si au sustinut cu vitejie Biserica lui Hristos în cuvinte si discutii, scrieri si

învãtãturi, cuvînt si faptã, combãtînd si dezavuînd împreunã perversele si cele cu multe înfãtisari

erezii ale lui Varlaam si Akindynos si pe cei ce cugetau la fel cu acestia, si care au proclamat cu

strãlucire dogmele apostolice si patristice ale dreptei credinte fiind pentru acestea calomniati,

defãimati si ocãrîti de oameni rãu famati dimpreunã cu Sfintii teologi si purtãtorii de Dumnezeu

Pãrinti si Dascãli ai nostri, vesnicã fie memoria.

– Celor ce mãrturisesc Un Dumnezeu triipostatic atotputernic si necreat nu numai dupã fiintã si

ipostasuri, ci si dupã energie, si zic cã dumnezeiasca energie iradiazã în mod nedespãrtit din

dumnezeiascã fiintã, indicînd prin „iradiazã” distinctia negrãitã, iar prin „în mod nedespãrtit”

unirea lor mai presus de fire, dupã cum a proclamat si Sfîntul Sinod al VI-lea Ecumenic, vesnicã

fie memoria.

– Celor ce mãrturisesc cã Dumnezeu asa cum este necreat si fãrã de început dupã fiintã este tot

asa si dupã energie – luînd aici expresia „fãrã de început” (ânarchos) cu referire la timp (nu la

principiu) – si zic cã dupã fiinta sa dumnezeiascã Dumnezeu este cu totul neparticipabil si

incomprehensibil, dar pentru cei vrednici este participabil dupã energia sa dumnezeiascã

si îndumnezeitoare, dupã cum zic teologii Bisericii, vesnicã fie memoria.

– Celor ce mãrturisesc cã lumina ce a strãlucit pe munte la Schimbarea la Fatã a Domnului este

lumina neapropiatã, lumina infinitã si revãrsare neînteleasã a dumnezeiestii splendori, slavã

negrãitã, slavã supremã a dumnezeirii, slavã primordialã si atemporalã a Fiului, împãrãtie a lui

Dumnezeu, frumusete adevãratã si vrednicã de iubire în jurul firii celei dumnezeiesti si fericite,

slavã naturalã a lui Dumnezeu, si Dumnezeire a Tatãlui si a Duhului strãlucind în Fiul cel Unul

Nascut, asa cum au grãit dumnezeiesti si de Dumnezeu purtãtori Pãrintii nostri Atanasie si Vasile

cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom si Ioan Damaschin, drept pentru care slãvesc

aceastã preadumnezeiascã luminã ca necreatã, vesnicã fie memoria.

– Celor ce slãvesc lumina Schimbãrii la Fatã a Domnului ca necreatã pentru motivele cele mai

înainte zise, si totusi nu zic cã aceasta este fiinta cea mai presus de fiinta a lui Dumnezeu –

întrucît aceea rãmîne cu totul nevãzutã si nepaticipabilã, cãci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a vãzut

vreodata” (In. l, 18), adicã asa cum este El în firea Lui, zic teologii – ci o numesc mai degrabã

slavã naturalã a fiintei celei mai presus de fiintã iradiind în mod nedespãrtit din aceea, si aratã

celor curãtiti cu mintea pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, slava cu care Domnul si

Dumnezeul nostru va veni la a douã si înfricosãtoarea Venire sã judece viii si mortii, dupã cum

zic teologii Bisericii, vesnicã fie memoria.

  1. Reluarea si finalul Synodikonului Icoanelor Anatemele de la Niceea (787)

– Toti ereticii sã fie anatema.

– Sinedriul, cel ce s-a aprins cu mînie împotriva cinstitelor icoane, sã fie anatema.

– Cei ce iau zicerile dumnezeiestii Scripturi împotriva idolilor ca zise pentru cinstitele icoane ale

lui Hristos Dumnezeul nostru si ale Sfintilor Lui, sã fie anatema.

– Cei ce sînt în comuniune cu buna stiinta cu cei ce ocãrãsc si necinstesc augustele icoane, sã fie

anatema.

– Cei ce zic cã crestinii se apropie de icoane ca de niste zei sã fie anatema.

– Cei ce zic cã un altul, afarã de Hristos Dumnezeul nostru, ne-a slobozit din rãtãcirea

idolatrã, sã fie anatema.

– Cei ce cuteazã sã zicã cã (prin icoane) Biserica soborniceascã a acceptat idoli, ca unii ce

rãstoarnã misterul (întrupãrii) si astfel însãsi credinta crestinã, sã fie anatema.

– Dacã cineva ia apãrarea unui adept al ereziei detractorilor crestinilor, fie el în viata, fie mort

în aceasta, sã fie anatema.

– Dacã cineva nu se închinã Domnului nostru Iisus Hristos celui circumscris în icoana dupã

umanitate, sã fie anatema.

  1. Polychronia si Euphemia

Epilog euhologic. Sfînta Treime i-a marit pe ei!

Cerînd lui Dumnezeu sã fim si noi instruiti si întãriti prin luptele, întrecerile si învãtvturile lor

cele pînã la moarte pentru cauza evlaviei, si rugîndu-L sã ne arate pînã la sfîrsit imitatori ai

vietuirii lor celei îndumnezeite, sã ne învrednicim si noi de cele cerute prin harul si milele

marelui si întîiului nostru Arhiereu, Hristos adevãratul Dumnezeul nostru, prin mijlocirile

preaslavitei Stãpînei noastre de Dumnezeu Nãscatoare si Pururea Fecioarei Maria, ale îngerilor

celor deiformi si ale tuturor Sfintilor. Amin.

 

SINODICONUL ORTODOXIEI (Traducere din engleza de Pr. Dan Bădulescu)

Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza

adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce

este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au

inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil

imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL.

Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la mânăstirea Oleni din Morea,

care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard,

editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai

buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era

necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.

Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor,

Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf.

Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia

ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul

sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul

şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor.

Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris.

Cele 7 paragrafe numerotate sunt nurnerotate astfel pe marginea manuscrisului.

Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este

folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816

de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi

nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt

adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost

aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile

sale. În manuscris apar litere mari de marcare.

Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am

redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat

hulele răutăţii.

Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice, şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii,

ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune că ostroavele2 vor fi înnoite către

Dumnezeu, înţelegând [prin ostroave] bisericile neamurilor, prin biserici nu măreţele lăcaşuri

bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele cu laude şi cântări.

Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru, când ne porunceşte ca aşa şi noi întru înnoirea vieţii să

umblăm, şi – spunând că oricare s-a făcut întru Hristos, făptură nouă este4 – să ne înnoim.

Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi se făceau atunci înnoirile în

Ierusalim, şi era iarnă, a spus El.5 [Prin iarnă se înţelege] fie cea duhovnicească [iarna] potrivit

căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru,

fie ceea ce tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger.

Căci era o iarnă cu noi – una îndelungată şi grea, şi nu numai un anotimp trecător – ci una de

mare răutate, răspândind sălbăticie, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp, primăvara

darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu,

roada faptelor bune; sau, cum spune mai bine psalmul: vară şi primăvară Tu ai zidit pre ele. Adu-

ţi aminte de aceasta.

Pentru vrăjmaşii care Îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează Sfânta Lui slăvire

în sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie în hulele lor: Domnul minunilor îi va zdrobi, şi va

prăvăli la pământ îndrăzneala lor.

El nu trece cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara robilor Tăi,

care am sprijinit în sânul meu, a multe limbi. Care ocărâră pizmaşii Tăi, Doamne, cu care au

ocărât schimbarea unsului Tău.

Căci „unsul” înseamnă cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El, prin

propovăduirea cuvântului şi prin închipuirea în icoane. Pentru că în acest fel marea lucrare a

iconomiei Sale, împlinită prin Cruce şi patimile îndurate şi minunile pe care le-a lucrat atât

înainte cât şi după Cruce, este făcută cunoscută celor ce s-au mântuit. Iar pilda patimilor Sale

trece la Apostoli şi apoi la mucenici, şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi.

Aceasta este ocara, cu care pizmaşii Domnului au ocărât, cu care au ocărât schimbarea

unsului Său,8 pe care o are în vedere Dumnezeul nostru. Inima Sa este plină de mângâiere, şi El

este înduplecat de rugăciunile Maicii Sale, şi ale Apostolilor şi tuturor sfinţilor. Căci şi ei

împărtăşesc ocările ce I S-au adus, şi cu El împreună s-au batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul

în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii, în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea

icoanelor.

Dumnezeu a lămurit în cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a

îndeplinit mai înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când sfintele icoane au suferit

defăimare şi ruşine, El Şi-a recăpătat închinarea. Acum, pentru a doua oară, după o scurtă vreme

de treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice slobozirea din defăimare,

mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor, şi

praznicul ce aduce toate aceste daruri mântuitoare.

Căci în icoane noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră, Crucea,

mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe

care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a dat-o în mijlocul pământului.

Astăzi prăznuim această sfântă zi, şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări aducem

rugăciuni şi ectenii.

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Cel Ce faci minuni!9

Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc, şi pe cei ce îndrăznesc cu semeţie să lupte

împotriva icoanei Tale îi faci fricoşi şi îi pui pe goană.

Dar aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor credinţei; şi

încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri şi lupte [ce au avut loc]

împotriva iconoclaştilor.

Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după trecerea prin

pustie, urmându-i lui Moise, şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii porunci, aşezăm un stâlp

din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca să înscriem în inimile fraţilor

binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi blestemele pe care şi le-au atras asupra lor

nelegiuiţii. De aceea într-un glas zicem:

  1. Celor ce mărturisesc întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi minte, în scris

şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

  1. Acelora ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui Hristos şi Îi

recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi nepătimitor,

mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti cele necreate, iar naturii omeneşti

celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi proclamă aceasta atât în vorbă cât şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

  1. Acelora care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în scrieri, în

fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât propovăduirea prin

cuvinte, şi întărire sigură a adevărului prin icoane:

Veşnica lor pomenire!

  1. Acelora care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt, şi celor ce se sfinţesc prin auzirea acestor

cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin sfintele icoane,

conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin bisericile sfinţite, sfintele

vase şi alte sfinte comori:

Veşnica lor pomenire!

  1. Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi altarul

înfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului; şi de asemenea că aceste

lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era fecioară şi după naştere a rămas

fecioară, şi prin urmare Fecioara trebuie să fie înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri

(tipuri):

Veşnica lor pomenire!

  1. Acelora ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti, cărora însuşi Dumnezeu le-a

dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc; şi care, întăriţi de predania

scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor, înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:

Veşnica lor pomenire!

  1. Acelora ce-l înţeleg pe Moise, şi spun, fiţi cu luare-aminte la voi înşivă că ce n-aţi văzut

toată asemănarea în ziua în care au grăit Domnul către voi în muntele Horeb, din mijlocul

focului,10 şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem ceva, vedem cu adevărat,

aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului, ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri,

ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit de Cuvântul vieţii, şi pe acestea le mărturisim; şi

iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai Cuvântului, am mâncat şi am băut împreună cu El, nu numai

înaintea patimilor Sale, ci şi după patimi şi după ce a înviat din morţi;celor ce se pricep să

deosebească poruncile Legii de învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar

văzut şi pipăit în cea de-a doua, şi prin urmare că ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie

zugrăvit în icoane şi slăvit:

Veşnica lor pomenire!

Aşa cum au văzut proorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au

dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene], cum luminează

harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să

proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe

Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu, şi pe sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în

biserici, în icoane, slujind şi preaînălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi

din pricina Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită.

Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această

credinţă ţine lumea locuită. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte

fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe

pentru care au luptat ei, şi grăim:

Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, adevăraţii arhierei ai lui Dumnezeu, care au

propovăduit ortodoxia şi au luptat pentru ea:

Veşnica lor pomenire!

Ignatie, Fotie, Ştefan, Antonie şi Nicolae, prea sfinţiţii patriarhi ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

La orice s-a scris sau s-a vorbit împotriva sfinţilor patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi

Metodie, Ignatie, Fotie, Nichifor, Antonie şi Nicolae:

Anatema!

Fiecărei inovaţii şi acţiuni potrivnice Predaniei Bisericii, şi învăţăturii lăsate de către sfinţii şi

cinstiţii Părinţi, sau orice noutăţi aduse după aceasta:

Anatema!

Eftimie, Teofil şi Emilian, cinstiţii mărturisitori şi arhiepiscopi:

Veşnica lor pomenire!

Teofilact, Petru, Mihail şi Iosif, fericiţii mitropoliţi:

Veşnica lor pomenire!

Ioan, Nicolae şi Gheorghe, de trei ori binecuvântaţii mărturisitori şi arhiepiscopi, şi tuturor

episcopilor care au propovăduit ca ei:

Veşnica lor pomenire!

Teodor, prea sfinţitul stareţ al studiţilor:

Veşnica lui pomenire!

Isaac făcătorul de minuni, şi proocescul Ioanichie:

Veşnica lor pomenire!

Ilarion prea sfinţitul arhimandrit, şi stareţul mânăstirii Dalmata:

Veşnica lui pomenire!

Simion, prea sfinţitul stâlpnic:

Veşnica lui pomenire!

Aceste binecuvântări au ajuns până la noi, ca de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru

credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc poruncile

Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte blestemul pe care şi l-au

atras asupra lor.

Acelora ce primesc cu mintea lor iconomia întrupată a Dumnezeu Cuvântului, dar nu

îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane, şi astfel par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în

adevăr o leapădă:

Anatema!

Acelora ce se joacă necuviincios cu cuvântul „nemărginit” şi prin urmare refuză să-L picteze

pe în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a făcut părtaş sângelui şi trupului

nostru, şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte aiuriţi:

Anatema!

Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea icoanelor a

ceea ce au văzut – O minune! – chiar mai înainte de întruparea Cuvântului, dar spun prosteşte că

însăşi firea cea neînţeleasă şi nevăzută a fost văzută de cei ce au contemplat-o, sau hotărăsc că

acestea se pot înfăţişa ca chipuri, figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi

faptul că om S-a făcut Cuvântul, şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în

icoane:

Anatema!

Acelora care Îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice, Că de aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut

şi Mie, şi celelalte, şi pe Moise zicând, Prooroc dintru fraţii tăi ca mine va ridica ţie Domnul

Dumnezeul tău,15 şi apoi spun că Proorocul este primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul

Proorocului şi mântuirea pe care Acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut

şi a trăit printre bărbaţi şi femei, şi a tămăduit suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare,

şi a fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea pentru

mântuirea noastră; acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare, împlinite pentru

întreaga lume pot fi zărite în icoane, şi nici slăvite şi cinstite în ele:

Anatema!

Celor ce stăruie în erezia iconoclastă, ce e de fapt apostazie hristoclastă, şi nici nu voiesc să

fie duşi la mântuire prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios după învăţătura

apostolică, şi nici nu sunt convinşi să lepede greşala lor prin pildele şi sfaturile Părinţilor, nici

sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii lui Dumnezeu ecumenice, ci o dată pentru

totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi păgânilor [lit.: grecilor]; căci de îndată au hulit împotriva

Arhetipului, şi nu s-au dat în lături să facă chipul Arhetipului identic cu însuşi Arhetipul.

Acestora, deci, care au căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt

dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe ei înşişi de la

trupul Bisericii:

Anatema!

Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni păcătoşi şi călăuze

spre prăpastie:

Anatema!

Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi [se arată a fi] urmaşi mincinoşi ai

necredinţei:

Anatema!

Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi Teodor Criteanul,

şi Louloudie leul, şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în orice stare a clerului sau altă

cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în necredinţa lor:

Anatema!

Tuturor ereticilor:

Anatema!

Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la cinstitele

icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi:

Anatema!

Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc sfintele icoane:

Anatema!

Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei:

Anatema!

Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea idolească:

Anatema!

Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Catolică (sobornicească) a primit idoli, şi astfel

întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:

Anatema!

ÎNTRU MULŢI ANI ÎMPÂRAŢILOR!

Dumnezeu să apere puterea lor. Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor.

Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!

Mihail, împăratul nostru ortodox, şi Teodora, sfânta sa maică:

Veşnica lor pomenire!

Vasile şi Constantin, Leon şi Alexandru, Cristofer şi Romano, Nichifor, şi Ioan, Vasile şi

Constantin, Romano, Mihail, Constantin, Mihail şi Isaachie, care toţi au preschimbat împărăţia

pământească pe cea cerească:

Veşnica lor pomenire!

Evdochia şi Teofano, Teodora şi Elena, Teofano şi Teodora, Zoe şi Teodora, împărătesele

prea ortodoxe:

Veşnica lor pomenire!

Gherman, Tarasie, Nichifor, şi Metodie, înnoiţii şi fericiţii patriarhi:

Veşnica lor pomenire!

Ignatie, Fotie, Ştefan şi Antonie/ Nicolae şi Eftimie/ Ştefan, Trifon, Teofilact şi Antonie/

Polieuct, Nicolae, Sisinie, Serghie, Eustaţie/ patriarhii ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

Sfânta Treime i-a preaslăvit. Prin disputele, luptele şi învăţăturile lor pentru adevărata

credinţă până la moarte, cerem lui Dumnezeu ca să ne călăuzească şi să ne întărească şi să ne

rugăm ca să fim arătaţi ca următori a vieţii lor insuflate [de Dumnezeu] până la sfârşit, cu mila şi

cu îndurările Marelui Arhiereu Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Preamăritei

noastre Doamne, Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria, dumnezeieştilor îngeri şi ale

tuturor sfinţilor. Amin.

 

RANDUIALA DUMINICII BIRUINTEI ORTODOXIEI

Introducere

Singura traducere în româneşte a acestui text există într-un manuscris de la Arhivele Statului

din Iaşi, de pe la 1890. El n-a fost niciodată tipărit în vreuna din ediţiile Triodului în România,

deşi face parte din rînduiala slujbei din Duminica Ortodoxiei în majoritatea manuscriselor

greceşti. Patriarhia de Constantinopol şi Sfîntul Munte Athos fac această slujbă dintotdeauna.

Mai mult ca sigur motivul pentru care ea nu s-a citit în bisericile şi mănăstirile româneşti în

ultimele sute de ani a fost unul politic.

Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărîrile dogmatice ale

Sinodului al VII-lea Ecumenic, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra

eresurilor. Sfîntul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Sinodului, a

alcătuit în acest scop o rînduială deosebită a Dreptei Credinţe.

Mărturisi-ne-vom Ţie, Dumnezeule, mărturisi-ne-vom Ţie şi vom chema numele Tău,

povesti-voi toate minunile Tale. Cînd voi lua vreme, eu dreptatea voi judeca. Topitu-s-au

pămîntul şi toţi cei ce locuiesc pre dînsul: eu am întărit stîlpii lui. Zis-am celor fărădelege, nu

faceţi fărădelege şi celor ce greşesc, nu vă înălţaţi cornul. Nu vă ridicaţi asupra înălţimii cornul

vostru şi nu grăiţi împotriva lui Dumnezeu nedreptate. Că nici de la răsărituri, nici de la apusuri,

nici de la munţi pustii. Că Dumnezeu judecător este: pre acesta smereşte şi pre acesta înalţă. Că

păharul este în mîna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură şi au abătut din aceasta

în aceasta, însă drojdiile lui nu s-au deşertat, bea-vor toţi păcătoşii pămîntului. Iară eu mă voi

bucura în veac, cînta-voi Dumnezeului lui Iacov. Şi toate coarnele păcătoşilor voi zdrobi şi se va

înălţa cornul dreptului.

Slujba

După isprăvirea citirii ceasurilor, spre locul obişnuit unde se află arhiereul în veşminte, vin

din altar arhimandriţii, egumenii, preoţii, diaconii; preoţii scot icoana Mîntuitorului şi a

Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi le pun pe analogul din mijlocul bisericii. [De se va

întîmpla ca arhiereul să nu fie de faţă la această slujbă (în parohiile de mir sau mănăstiri),

cuvintele acestuia se rostesc de preot; iar de va lipsi protodiaconul (diaconul), cuvintele acestuia

se rostesc, la fel, de preot]

Începe protodiaconul: Binecuvîntează, Stăpîne !

Arhiereul: Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…

Strana: Amin. Împărate ceresc…

Citeţul: Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile începătoare). Doamne miluieşte (12 ori). Veniţi să ne

închinăm…

Şi psalmul 74:

Slavă…, şi acum : Aliluia (trei ori).

Protodiaconul citeşte ectenia obişnuită pînă la cei ce călătoresc pe ape… apoi rosteşte

aceasta:

Pentru ca să caute cu ochi milostiv la sfînta Sa Biserică şi să o păzească pe ea nevătămată şi

nebiruită de eresuri şi de credinţe deşarte, şi cu pacea Sa să o îngrădească, Domnului să ne

rugăm!

Pentru ca să potolească dezbinările ei şi cu puterea Sfîntului Duh să îi întoarcă pe toţi care sau

abătut de la cunoştinţa Adevărului şi să îi numere cu turma Sa aleasă, Domnului să ne rugăm!

Pentru ca să lumineze cu lumina înţelepciunii Dumnezeieşti cugetele care s-au întunecat cu

necredinţa, iar pe credincioşii săi să-i întărească şi neclintiţi în ortodoxie să-i păzească, Domnului

să ne rugăm!

Apoi: Dumnezeu este Domnul, şi S-a arătat nouă…

Glasul 4: Mulţumiţi fiind noi, nevrednicii, robii Tăi, Doamne, pentru binefacerile Tale cele mari,

ce ni s-au făcut nouă, slăvindu-Te Te lăudăm, bine Te cuvîntăm, mulţumim, cîntăm şi preaslăvim

a Ta bună milostivire, şi ca nişte robi cu dragoste strigăm Ţie: Făcătorule de bine, Mîntuitorul

nostru, slavă Ţie. Slavă…,

Glasul 3: De binefacerile Tale şi de daruri, învrednicindu-ne în dar ca nişte robi netrebnici

Stăpîne, alergînd cu osîrdie către Tine, mulţumire după putere Îţi aducem şi slăvindu-Te pe Tine,

ca pe Făcătorul de bine şi Ziditorul strigăm: Slavă Ţie, preaîndurate Dumnezeule. Şi acum…,

Glasul 4: Precum a înălţimii de sus podoabă, şi pe cea de jos frumuseţe ai arătat-o sfîntei

sălăşluiri a măririi Tale, Doamne, întăreşte-o pre aceasta în vecii vecilor şi primeşte pentru

Născătoarea de Dumnezeu, rugăciunile noastre pe care neîncetat Ţie ţi le aducem, Viaţă şi Înviere

a tuturor!

Protodiaconul: Să luăm aminte!

Arhiereul: Pace tuturor.

Citeţul: Şi duhului tău.

Protodiaconul: Înţelepciune, să luăm aminte.

Citeţul:

Prochimen, glas al 4-lea: Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Domnului Dumnezeului

nostru vor înflori.

Stih: Veselise-va dreptul de Domnul şi va nădăjdui întru El.

Din cartea cea către romani a Sfîntului Apostol Pavel citire (cap. 16):

Fraţilor, vă îndemn să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care

aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci

pîntecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate.

Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur deci de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre

bine şi nevinovaţi la rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!

Preotul: Pace ţie, cititorule.

Citeţul: Şi duhului tău.

Strana: Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Protodiaconul: Binecuvântează, părinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei

Preotul: Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist

Matei, să-ţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei

iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Protodiaconul: Amin.

Protodiaconul: Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie.

Preotul: Pace tuturor!

Strana: Şi duhului tău.

Protodiaconul: Din Sfânta Evanghelie de la Matei citire.

Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Preotul: Să luăm aminte.

Sfînta Evanghelie de la Matei (cap. 18):

Zis-a Domnul: vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor,

în ceruri, pururi văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să

măntuiască pe cel pierdut. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar

rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducîndu-se va căuta pe cea rătăcită?

Şi dacă s-ar întîmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decît de cele

nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit. Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri,

ca să piară vreunul dintr-aceştia mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine

şi el singur. Şi de te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă

unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul. Şi de nu-i va

asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi

vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate şi în ceruri, şi oricîte veţi

dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în ceruri.

Preotul: Pace ţie, celui ce ai binevestit.

Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Apoi: Miluieşte-ne Dumnezeule după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte! Încă

ne rugăm pentru marele domn şi părintele nostru Prea Fericitul Patriarh (N) şi […] şi pentru toţi

fraţii noştri cei întru Hristos.

Cela ce nu voieşti moartea păcătoşilor, ci aştepţi întoarcerea şi pocăinţa lor, întoarce-i pre toţi

cei rătăciţi la Sfînta Ta Biserică, rugămu-ne Ţie, Milostive Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte!

Cel ce ai zidit această lume spre slava Ta, fă ca şi cei ce se împotrivesc cuvîntului Tău să se

întoarcă şi împreună cu toţi credincioşii, cu credinţă adevărată şi blagocestie, pre Tine,

Dumnezeul nostru, să te proslăvească, rugămu-ne Ţie, Atotputernice Făcătorule, auzi-ne şi ne

miluieşte !

Cela ce ne-ai dat nouă porunca Ta ca să Te iubim pre Tine Dumnezeul nostru şi pre aproapele

nostru, fă ca mîniile, duşmăniile, supărările, camăta, încălcările de jurămînt şi alte fărădelegi să se

stingă, iar dragostea adevărată să împărăţească în inimile noastre, rugămu-ne Ţie, Mîntuitorul

nostru, auzi-ne şi cu milostivire ne miluieşte!

Arhiereul, vozglas: Auzi-ne pre noi, Dumnezeul nostru, Mîntuitorul nostru…

Strana: Amin.

Protodiaconul: Domnului să ne rugăm!

Strana: Doamne, miluieşte!

RUGĂCIUNE:

Dumnezeule Preaînalte şi Ziditorule a toată făptura, Cela ce umpli toate cu mărirea Ta şi pe toate

le ţii cu puterea Ta, Ţie, Izvorului a toate darurile Domnului nostru aducem mulţumire noi,

nevrednicii, că nu Te întorci de la noi pentru fărădelegile noastre, ci ne arvuneşti pre noi cu

îndurările Tale. Tu spre mîntuirea noastră ai trimis pre Unul născut Fiul Tău şi ai binevestit

nemăsurata Ta pogorîre către neamul omenesc: că cu vrere nu voieşti moartea păcătosului, şi

aştepţi să ne întoarcem la Tine şi să fim mîntuiţi: Tu, pogorînd spre neputinţa firii noastre, ne

întăreşti pre noi cu Atotputernicul Har al Sfîntului Tău Duh, ne mîngîi cu mîntuitoarea credinţă şi

cu nădejdea desăvîrşită a veşnicilor bunătăţi şi povăţuindu-i pe aleşii Tăi în Sionul cel de sus, ca

pe lumina ochiului îi păzeşti. Mărturisim Doamne, marea şi neajunsa Ta iubire de oameni şi

milostivire. Dar văzînd alunecările multora, cu osîrdie Te rugăm, Atotbunule Doamne: caută la

Biserica Ta şi vezi că chiar de am primit cu bucurie Bunăvestirea Ta, dar spinii deşertăciunii şi

ai patimilor o fac pe dînsa puţin-roditoare, iar în alţii şi fără de rod, şi, înmulţindu-se fărădelegile

unii prin eresuri, alţii prin dezbinare se împotrivesc adevărului Tău evanghelicesc, se

îndepărtează de moştenirea Ta, se leapădă de Harul Tău şi se răpun spre judecata preasfîntului

Tău Cuvînt. Preamilostive şi Atotputernice, nu Te mînia pînă în sfîrşit, Doamne! Fii milostiv, Te

roagă Biserica Ta, ştiindu-Te pre Tine Ocîrmuitorul şi Săvîrşitorul mîntuirii noastre, Iisuse

Hristose, fii nouă milostiv, întăreşte-ne pre noi cu puterea Ta în Dreapta Credinţă, luminează

ochii celor ce rătăcesc cu Lumina Ta Dumnezeiască, ca să înţeleagă adevărul Tău: înmoaie

înăsprirea lor şi deschide-le auzul, ca să audă glasul Tău şi să se întoarcă către Tine, Mîntuitorul

nostru. Îndreptează, Doamne, fărădelegile lor şi viaţa lor străină de buna cuviinţă creştinească; fă

ca toţi întru sfinţenie şi fără de prihană să vieţuim, şi aşa mîntuitoarea credinţă să se înrădăcineze

şi purtătoare de rod în inimile noastre să fie. Nu întoarce faţa Ta de la noi, Doamne, dă-ne nouă

bucuria mîntuirii Tale; dă Doamne şi păstorilor Bisericii Tale rîvnă sfîntă, şi cu duhul

Evangheliei dospeşte grija lor pentru mîntuirea şi întoarcerea celor rătăciţi. Ca aşa fiind toţi

povăţuiţi, să ajungem unde este credinţa desăvîrşită, împlinirea nădejdii şi dragostea adevărată şi

acolo cu preacinstitele cete ale puterilor cereşti să Te preaslăvim pre Tine, Domnul nostru, pre

Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Apoi protodiaconul, stînd la locul pregătit, rosteşte: Cine este mare ca Dumnezeul nostru; Tu

eşti Dumnezeu Carele faci minuni.

Apoi iarăşi cu glas ridicat: Cine este mare ca Dumnezeul nostru…

Şi apoi cu glas foarte ridicat: Cine este mare ca Dumnezeul nostru…

Ziua Ortodoxiei prăznuind, o!, neam drept-slăvitor, să-L slăvim cel mai mult pre Pricinuitorul

tuturor bunătăţilor, pre Dumnezeu, Carele este binecuvîntat întru toţi vecii.

Acesta este Dumnezeul nostru, Carele rînduieşte şi întăreşte moştenirea Sa iubită – Sfînta

Biserică, pre strămoşii care au căzut prin călcarea poruncii mîngîindu-i cu cuvîntul Său

nemincinos, a cărei temelie a pus-o încă în rai;

Acesta este Dumnezeul nostru, Carele povăţuindu-ne către acea făgăduinţă mîntuitoare, nu

fără de mărturii Sieşi o lăsă, ci vrînd să se săvîrşească mîntuirea vestit-a mai înainte întîi prin

strămoşi şi prooroci, în multe chipuri arătînd-o;

Acesta este Dumnezeul nostru, Carele de multe ori şi în multe feluri a grăit părinţilor prin

prooroci, în zilele din urmă a grăit nouă prin Fiul, cu Carele şi veacurile Le-a făcut, vestindu-ne

bunăvoinţa Tatălui pentru noi, ne-a deschis tainele cereşti, ne-a încredinţat cu puterea Sfîntului

Duh despre adevărul bunei vestiri, a trimis pre apostoli în toată lumea ca să propovăduiască

Evanghelia Împărăţiei, a întărit-o pre Aceasta cu multe puteri şi minuni.

Acestei descoperiri mîntuitoare urmînd, de această veste bună ţinîndu-ne,

(aici clerul împreună cu norodul binecredincios mărturiseşte cu glas biruitor):

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor

tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele

din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din

Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut. Carele

pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer şi S-a întrupat de la Duhul

Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a

pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a

dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea

sfîrşit. Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce

împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci. Întru una sfîntă şi

sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aştept

învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Apoi protodiaconul:

Aceasta este credinţa apostolească,

Aceasta este credinţa strămoşească,

Aceasta este credinţa dreptslăvitoare,

Această credinţă lumea a întărit!

Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu

Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim. Chiar dacă şi acestei Pronii a Domnului

pentru noi şi mîntuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci

Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor a ocărît-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei

Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat. Precum pre cei care îşi cuceresc mintea sa întru

ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care nevoitu-s-au pentru aceasta îi fericim şi îi lăudăm;

aşa şi pre cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului carele aşteaptă

întoarcerea şi pocăinţa lor şi, urmînd Sfintei Scripturi şi de datinile Bisericii dintru început

ţinîndu-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.

Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi

toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu şi din întîmplare se fac, ANATEMA (norodul

repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, milostiv,

preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu

glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl şi nu este

de aceeaşi cinstire cu El, aşijderea şi Duhul Sfînt, şi care mărturisesc pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre

Sfîntul Duh nu ca pre Cel ce este Unul Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu

glas mare „Anatema”).

Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mîntuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor

noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de voie, moarte şi

înviere, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care nu primesc harul răscumpărării propovăduit în evanghelie ca singurul mijloc de

îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare

„Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria nu a fost înainte de naştere, la

naştere şi după naştere Fecioară, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare

„Anatema”).

Celor ce nu cred că Duhul Sfînt i-a înţelepţit pre prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit

nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi că acum în inimile creştinilor

credincioşi şi adevăraţi vieţuieşte şi îi povăţuieşte pre ei la orice adevăr, ANATEMA (norodul

repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfîrşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata

veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate – osîndire, ANATEMA (norodul repetă

de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc toate sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, ANATEMA

(norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sînt într-un duh

glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire şi de Biserica dreptslăvitoare-sobornicească cu

blagocestie păstrate, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care cugetă precum că împăraţii pravoslavnici sînt ridicaţi în scaunul stăpînirii nu din

deosebita pentru ei bunăvoinţă Dumnezeiască, şi la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre

primirea acestei mari chemări asupra lor nu se revarsă, şi astfel îndrăznind la răzvrătire şi viclenie

împotriva lor, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfînta Biserică le primeşte spre amintirea

lucrărilor lui Dumnezeu şi a bine-plăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele şi

a dorinţei de a-i urma, şi celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA (norodul repetă de

trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos învăţînd că ea s’a împărţit în „ramuri” şi care

spun că Biserica nu fiinţează în chip văzut, ci din „ramuri” şi schisme, din feluritele slăviri şi

credinţe mincinoase se va alcătui în viitor într-un singur trup, ANATEMA (norodul repetă de trei

ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor care nu deosebesc adevărata Preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci

învaţă precum că botezul şi euharistia ereticilor sînt îndestulătoare pentru mîntuire, ANATEMA

(norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul

lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi

care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

+ + +

Iar celor care se nevoiesc pentru Ortodoxie în cuvînt, scrieri, învăţături, suferinţe şi viaţă bine

plăcută lui Dumnezeu, ca unor apărători şi lucrători ai Acesteia, Biserica lui Hristos, săvîrşind

pomenirea de peste an, strigă: Sfinte binecredinciosule şi întocmai cu apostolii împărat

Constantin şi maica ta Elena, dreptslăvitorilor împăraţi ai Răsăritului Creştinesc: Teodosie cel

Mare, Teodosie cel Mic, Iustinian, şi ceilalţi drept-credincioşi împăraţi şi împărătese ale

Împărăţiei Creştinătăţii Răsăritului, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne lumineze calea în această lume

plină de deşertăciuni cu viaţa voastră pilduitoare de slujitori ai lui Dumnezeu, cu osîrdia voastră

dregătorească de mare folos pentru întărirea Bisericii lui Hristos! Sfinte Binecredinciosule

Voievod Ştefan cel Mare, Sfinte Binecredinciosule Voievod-mucenic Constantin Brîncoveanu,

rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ticăloşii urmaşi ai voştri, în aceste vremi cumplite de

răcire peste măsură a credinţei celei mîntuitoare a Răsăritului Ortodox, vremi de scădere a Ţării

strămoşeşti şi de puţinătate a vredniciei duhovniceşti a dregătorilor ei, să ne întărească pe noi în

dăinuirea noastră întru Dreapta Credinţă pe pămînturile rînduite de Dumnezeu spre mîntuire

neamului nostru! Sfinte Nicodim de la Tismana, Sfinte patriarh Nifon II al Ţarigradului, Sfinte

ierarhe Ghelasie de la Rîmeţ, Sfinte Ierarhe Varlaam al Moldovei, Sfinte Ierarhe Dosoftei al

Moldovei, Sfinte Ierarhe Iorest Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Ierarhe Sava Mărturisitorul al

Ardealului, Sfinte Sfinţite Mucenice Antim Ivireanul, Sfinte Ierarhe Maxim Brancovici, Sfinte

Paisie de la Neamţ, Sfinte Sfinţite Mucenice Serafim, rugaţi-vă lui Dumnezeu cel Unul în Treime

să ne ferească de nenumăratele şi feluritele ispite ale vremurilor de astăzi care se abat peste noi,

nevrednici de a ne numi creştini ai vremurilor de pe urmă, din pricina puţinătăţii noastre

duhovniceşti, şi asupra bunelor rînduieli ale vieţii creştineşti în Una, Sfîntă, Sobornicească şi

Apostolească Biserică a lui Hristos! Binecredincioşilor voievozi care s-au osîrduit pentru buna

orînduire a Bisericii Ortodoxe pe pămînturile strămoşeşti Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun,

Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu, Vasile Lupu, Matei Basarab şi

marilor dregători ortodocşi, veşnica pomenire! Preasfinţiţilor Patriarhi ai Constantinopolului,

Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, şi ai întregii Rusii şi preasfinţiţilor mitropoliţi, arhiepiscopi

şi episcopi ortodocşi, veşnica pomenire! Presfinţiţilor mitropoliţi, evlavioşi ostenitori pentru

curăţia şi întărirea Bisericii creştine drept-slăvitoare în neamul nostru Teoctist I de la Neamţ,

Gheorghe (cel ars de viu), Teoctist II de la Neamţ, Teofan de la Voroneţ, Grigore de la Voroneţ,

Gheorghe de la Bistriţa, Teofan de la Rîşca, Macarie II al Ungrovlahiei, Teofil de la Rîmnic,

Gavriil al Basarabiei şi Voziei, Veniamin al Moldovei şi arhierei ai Basarabiei Antonie, Iacov,

Vladimir şi Atanasie, veşnica pomenire! Celor care au pătimit şi au fost ucişi în războaiele pentru

Credinţa ortodoxă şi Ţară, domnilor, boierilor, oastei iubitoare de Hristos, celor care au pătimit

pentru Hristos în vremea prigoanei asupraBisericii şi tuturor dreptslăvitorilor creştini care în

dreapta credinţă şi evlavie întru nădejdea învierii au răposat, veşnica pomenire!

Dreptslăvitoarea Biserică a lui Hristos, cu mărire aducîndu-şi aminte de cei ce s-au nevoit în

evlavie şi aceasta spre urmare arătînd tuturor fiilor ei, dreptslăvitorilor creştini, aşijderea are

datoria să laude nevoinţele acestora care prin mîntuitoarea credinţă şi faptele bune, pregătindu-se

pentru fericirea veşnică, întăresc Ortodoxia.

Apoi rosteşte: Tuturor sfinţiţilor patriarhi ortodocşi mulţi ani (de trei ori)!

Marelui domn şi părintelui nostru Preafericitului Patriarh (N) şi […] mulţi ani (de trei ori)!

Preasfinţiei Sale (epsicopul locului) mulţi ani (de trei ori)!

Preasfinţiţilor mitropoliţi ortodocşi, arhiepiscopi şi episcopi şi la tot clerul bisericesc, mulţi

ani (de trei ori)!

De Dumnezeu păzitei ţării noastre, stăpînirii şi oastei ei şi tuturor dreptslăvitorilor creştini,

care drept mărturisesc credinţa mîntuitoare şi sînt în supunerea Bisericii lui Hristos, dăruieşte-le

Doamne, pace, linişte, bună sporire, îmbelşugarea roadelor pămîntului şi mulţi ani (de trei ori)!

Sfîntă Treime, pre aceştia îi preaslăveşte şi îi întăreşte pînă la sfîrşit în dreapta credinţă; iar

pre răzvrătiţii şi hulitorii dreptslăvitoarei credinţe şi ai Bisericii lui Hristos şi pre cei care nu sînt

în supunerea ei întoarce-i şi fă ca să vină la cunoştinţa adevărului Tău veşnic, pentru rugăciunile

Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor

sfinţilor, amin.

După această rugăciune arhiereul zice:

Slavă Ţie Dumnezeule, Binefăcătorului nostru în vecii vecilor!

Strana: Amin.

Şi cîntă imnul sfîntului Ambrosie al Mediolanului, iar în timpul acestei cîntări arhiereul,

arhimandriţii şi toată sfinţita adunare sărută sfintele icoane de pe analoguri:

Pre Tine Dumnezeule, Te lăudăm, pre Tine, Doamne, Te mărturisim, pre Tine, preaveşnicule

Părinte, tot pămîntul Te măreşte. Ţie toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile, Ţie Heruvimii şi

Serafimii cu neîncetate glasuri Îţi strigă: Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Dumnezeu Savaot, plin este

cerul şi pămîntul de mărirea slavei Tale. Pre Tine preaslăvita ceată a apostolilor, pre Tine

lăudata mulţime a proorocilor, pre Tine Te laudă prealuminata oaste a mucenicilor, pre Tine în

toată lumea Te mărturiseşte sfînta Biserică, pre Părintele măririi celei neajunse, pre Cel închinat

Unul-Născut Fiul Tău şi pre Sfîntul Mîngîietorul Duh. Tu eşti Împăratul Slavei Hristoase, Tu eşti

al Părintelui pururea fiitor Fiu. Tu spre izbăvirea omului, luînd fire de om, nu Te-ai îngreţoşat

de pîntecele Fecioarei, Tu, stricînd acul morţii, ai deschis credincioşilor cereasca împărăţie. Tu

de-a dreapta lui Dumnezeu şezi întru slava Părintelui şi credem că vei veni Judecător. Pre Tine

dar, Te rugăm, ajută robilor Tăi, pre care i-ai răscumpărat cu cinstitul Tău Sînge. Învredniceştei

a împărăţi împreună cu sfinţii Tăi întru veşnica Ta slavă. Mîntuieşte, Doamne, norodul Tău şi

binecuvîntează moştenirea Ta, îndreptează-i şi îi înalţă pre dînşii în veci. În toate zilele Te vom

binecuvînta pre Tine şi vom lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Învredniceşte-ne,

Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi. Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieştene

pre noi. Fie mila Ta, Doamne, spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Spre Tine, Doamne,

am nădăjduit, să nu ne ruşinăm în veci. Amin.

Şi se face otpustul obişnuit.

Advertisements