Sfantul Ignatie Briancianinov-Vederea pacatului propriu

SFANTUL IOAN SCARARUL SMERITA CUGETARE« Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecato­rul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresa­lele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvan­tul, cu gandul.
Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu ane­voie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.
Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-1 izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti.  Chemand in ajutor mila si puterea lui  Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad ca, “faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. In­multitu-s-au mai mult decat parul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a asemenea stari de pacatosenie? “Ajunsu-m-au faradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima mea m-a parasit” (Psalmul 39, 13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.
Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu.
Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde in­tr-o adanca tristete: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a umplut de potic­neli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putre­zit ranile mele din pricina nebuniei mele”, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, “lovita si molipsita de pacat” (Psalmul 37,11).
Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata mul­timea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.
El se apropie de mine ca un hot; fata lui este   acoperita; “cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in  gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte.
“Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor.  Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.
Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacatos prin simtirea inimii si prin simtirea trupului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin in­chipuire.
La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare pata­toasa, care consimte si ajuta pacatului ce napa­deste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lo­vit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor – neincetat aceeasi propu­nere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor.
Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sa­dit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnice­lor chinuri din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu pro­punerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste  uciderea.
Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stra­mosi pentru pacatul ce mi 1-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.
Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc ne­incetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.
Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de tinerea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se dese­neaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se in­china acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede. Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la conducerea oa­menilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lu­cruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Alta­data, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca drepta­tea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine!
Patimile se cearta intre ele spunand una al­teia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste min­tea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intune­cime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se im­potriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru vesni­cie ,si este capabil de dorinte ,si miscari dumne­zeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat ne­putinta lui, introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea ­mintea, inima si trupul – sunt ciopartite, dez­binate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in inte­legere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petre­cut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi sim­tit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere!
Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufle­testi. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovni­ceasca
N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-1 poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa-si vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice priete­nie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila paca­tul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar:“vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul             cuibarit in sanul sau!             
Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.                        
Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.
Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti ,   sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine. Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-in­sul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in in­tunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recu­noasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu “Vorbeste, Doamne, ca ro­bul Tau Te asculta”.
Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim lepadarea de sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa prapastie a pierzarii.
Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci ei poruncesc ca ina­inte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inse­lare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73).
Pazeste-ti mintea de vedenii, alunga toate in­chipuirile si parerile ce se apropie de ea, prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului.                                   
Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni, te va povatui spre “toata dreptatea” (Ioan 16, 3). Simtamantul plansului si al pocaintei pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la El iertarea pacatelor sale.Aceasta este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine.
“Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletului (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
“Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevred­nici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie.” (Sfan­tul Isaac Sirul, cuvantul 36).
Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au ur­mat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inalta­rea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infier­bantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o desavar­sita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate.
Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine in­suti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie.                                
“Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul, meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: “Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu.” (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, l-a marturisit in auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si  indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor, ea era urmarea vederii pacatului lor.
Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el i-a raspuns: “Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 )
Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savar­sirea nevointei!
Prin vederea pacatului, se trezeste poca­inta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta ome­neasca, pe care mai inainte din pricina intuneca­rii sale el nu le zarea deloc.
Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresa­lele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor.                                                    
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu.                                                                                                
Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapas­tia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii paca­toseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.
           Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti. «      
                                                                        AMIN!
Advertisements

Sfantul Ignatie Briancianinov :Cursele stapanitorului lumii acesteia

maica domnului cu pruncul3Sub flamura sfintei cruci, va duc, fratilor, la o prive­liste duhovniceasca. Sa ne fie calauza marele intre bineplacutii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.
Acesta, oarecand, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeiesti, a vazut cursele diavolului intinse prin toata lumea, ca sa-1 vaneze pe om spre pierzare. Va­zand multimea nenumarata a acestor curse, cu plan­gere l-a intrebat pe Domnul: “Doamne ! Cine, oare, poate sa scape de cursele acestea si sa se mantu­iasca ?” (Patericul Egiptean – Preacuviosul Avva Do­rotei. Invatatura a 2-a).
Ma cufund, ganditor, in cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt raspandite in afara si inlauntrul omului. O cursa este unita indeaproape cu alta; in unele locuri, cursele stau pe cateva randuri; in altele sunt facute deschizaturi largi, dar care duc in laturile cele mai amarnice, din care izbavirea pare deja cu neputinta. Privind la cursele cele mult mestesugite, ma tanguiesc cu amar ! Fara de voie reiau intrebarea fericitului locuitor al pustiei: “Doamne ! Cine, oare, se va izbavi din aceste curse ?”.
Pentru mintea mea, sunt raspandite curse in felurite carti care se numesc pe sine lumina, dar cuprind in­vataturi ale intunericului, scrise sub inraurirea vadita sau ascunsa a intunecatului si atotraului stapanitor al lumii acesteia, avand ca izvor intelegerea vatamata de caderea in pacat, “intru minciuna omeneasca, intru viclenia mestesugirilor inselaciunii” (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, carti scrise de scriitori care fara de minte se infierbanta din mintea trupului lor.(Colos. 2, 18).
Aproapele meu, si – in iubirea catre el trebuie, doar, sa-mi caut mantuirea – mi se face cursa care ma vaneaza spre pierzania mea, atunci cand min­tea lui este prinsa in cursele invataturii si cugetarii mincinoase si amagitoare. Mintea mea la randul ei poarta pecetea caderii, este acoperita cu acoperamant de intuneric, molipsita de otrava minciunii. Inca din rai tindea ea, cu nesocotinta si nebagare de seama, catre dobandirea cunostintei pierzatoare si uciga­toare ! Iar dupa cadere, s-a facut inca mai nechibzuita, mai cutezatoare: cu indrazneala se imbata din paharul cunostintei otravite, si prin aceasta nimiceste in sine cu desavarsire gustul si dorirea de paharul cel Dum­nezeiesc al cunostintei mantuitoare.
Cate curse pentru inima mea ! Vad curse grosolane si curse maiestre. Pe care sa le numesc mai primej­dioase, mai cumplite ? Nu ma pricep. Vanatorul este iscusit, si pe cel ce scapa din cursele grosolane il prin­de in laturile cele mestesugite. Sfarsitul vanatorii este unul singur – pierzania. Cursele sunt ascunse in toate felurile, cu o deosebita maiestrie. Caderea este ascun­sa in toate chipurile biruintei; dorinta de a placea oa­menilor, fatarnicia, slava desarta sunt ascunse sub toate chipurile virtutii. Amagirea, intunecata inselare, poarta chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufle­teasca, adesea patimasa, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfatarea mincinoasa, inchipuita, °se da drept desfatare duhovniceasca. Stapanitorul lumii acesteia se straduieste prin toate mijloacele sa-1 tina pe om in­chis in firea cazuta: si aceasta este de ajuns, fara sa fie nevoie de pacate grosolane, pentru a-1 face pe om strain de Dumnezeu. Pacatele grosolane sunt inlocuite cu deplina izbanda, precum pe buna dreptate socoteste va­natorul, de trufasa parere de sine a crestinului care se multumeste cu virtutile firii cazute si se da pe mana amagirii de sine, instrainandu-se prin aceasta de Hristos.
Cate curse pentru trup ! El insusi ce mai cursa ! Cum se foloseste de el stapanitorul lumii acesteia ! Prin mijlocirea trupului, plecandu-ne inclinarilor si dorintelor sale josnice, ne apropiem de asemanarea cu dobitoacele necuvantatoare. Ce prapastie ! Ce inde­partare de la Dumnezeiasca asemanare, ce cadere ! In aceasta prapastie adanca, infricosata, indepartata de Dumnezeu ne prabusim atunci cand ne lasam in voia grosolanelor desfatari trupesti, numite, dupa greutatea pacatoseniei lor, caderi. Nici desfatarile trupesti mai putin grosolane nu sunt, insa, mai putin pierzatoare. Din pricina lor este parasita grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, vesnicia, rostul omului. Stapanito­rul lumii acesteia se straduieste sa ne tina intr-o nein­cetata distractie si intunecare tocmai prin mijlocirea desfatarilor trupesti ! Prin simturile trupesti, aceste ferestre catre suflet, prin care sufletul are legatura cu lumea vazuta, el il adapa neincetat cu desfatari ale simturilor, si totodata cu pacatul si robia care sunt nedespartite de acestea. In faimoasele sali de concert pamantesti rasuna o muzica ce exprima si starneste feluritele patimi; aceste patimi sunt infatisate si in teatrele pamantesti; aceste patimi sunt rascolite prin distractiile pamantesti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinta, la desfatarea cu raul care il ucide. Imbatandu-se cu acesta, ei uita binele cel man­tuitor al lui Dumnezeu si sangele Dumnezeului-Om, prin care am fost rascumparati.
Iata o slaba descriere a curselor raspandite de catre stapanitorul lumii acesteia spre vanarea crestinilor. Descrierea este slaba, dar oare nu v-a starnit, fratilor, o groaza indreptatita, oare in sufletul vostru nu s-a nascut intrebarea: “Cine oare poate sa scape din aces­te curse ?”
Infricosatul tablou inca nu este terminat ! Mana mea, calauzita de cuvantul lui Dumnezeu, inca, inca se mai indeamna sa zugraveasca.
Ce glasuieste cuvantul lui Dumnezeu ? El vesteste proorocia care se implineste sub ochii nostri, prooro­cia ca in vremurile din urma, din pricina “inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Mt.24, I 2). Cuvantul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestra­mutat decat cerul si pamantul, ne vesteste inmultirea, in aceste vremuri din urma, a curselor diavolesti si inmultirea numarului celor ce pier in aceste curse.
Intocmai ! Ma uit la lume si vad: cursele diavolului s-au inmultit fata de vremurile de inceput ale Bisericii lui Hristos, s-au inmultit peste masura. S-au inmultit cartile care cuprind invataturi mincinoase; s-au impu­tinat, s-au imputinat peste masura cei ce urmeaza Sfantului Adevar; s-a intarit cinstirea fata de virtutile firesti, pe care le pot avea si iudeii, si paganii; s-a ivit cinstirea fata de virtutile de-a dreptul paganesti, po­trivnice firii insasi, care le priveste ca pe niste rele; s-a imputinat intelegerea virtutilor crestine, nu mai zic ca s-a imputinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viata materiala; piere viata duhovniceasca; desfatarile si grijile trupesti inghit aproape tot timpul oamenilor; acestia nici nu mai au cand sa-si aduca aminte, macar, de Dumnezeu. Si toate acestea devin datorie, devin lege. “Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci”, si a acelora care ar fi ra­mas in iubirea de Dumnezeu daca raul nu ar fi fost atat de obstesc, daca laturile diavolului nu s-ar fi in­multit atat de amarnic.
Indreptatita era intristarea fericitului Antonie. Cu atat mai indreptatita este intristarea crestinului din vremea de azi inaintea privelistii curselor diavolesti; intemeiata este inlacrimata intrebare: “Doamne ! Cine, oare, dintre oameni poate sa scape de aceste curse si “sa se mantuiasca ? .
La intrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul raspunsul: “Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici macar a se atinge de ea”. Dumnezeiesc raspuns ! Cum inlatura din inima orice indoiala, aratand in putine cuvinte un mijloc de nadejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destramare si nimicire a mestesugitelor sale laturi, impletite cu ajutorul indelungilor ani de lupta cu omul si a unei nemasurate rautati.
Sa ne ingradim mintea prin smerenie, fara a-i inga­dui sa tinda in chip nesocotit si cutezator catre doban­direa cunostintelor, oricat ne-ar atata curiozitatea, noutatea si paruta lor insemnatate. Sa o pazim de ispi­ta invataturilor mincinoase, ascunse sub numele si infatisarea invataturii crestine. Sa o smerim intru as­cultarea fata de Biserica, smerind orice cugetare care se ridica impotriva mintii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), impotria mintii Bisericii. La inceput, chinuitoare este pentru minte calea cea stramta a ascultarii fata de Biserica; ea, insa, aduce la largimea si libertatea inte­legerii duhovnicesti, inaintea careia pier toate parutele nepotriviri pe care le afla intelegerea trupeasca si sufleteasca in supunerea fara abatere fata de Biserica. Sa nu-i ingaduim mintii a citi despre lucrurile duhov­nicesti altceva decat ceea ce este cuprins in cartile scriitorilor adevaratei Biserici; carti despre care Bise­rica insasi a dat marturie ca ele sunt organe ale Sfan­tului Duh. Cel ce citeste pe sfintii scriitori se imparta­seste nemijlocit de Sfantul Duh Care locuieste in ei si graieste prin ei; cel ce citeste scriitorii eretici, chiar daca ar fi ele impodobite cu numele de “sfinte” de catre adunatura lor eretica, se impartaseste de duhul cel viclean al inselarii (Sfantul Petru Damaschinul. Filocalia, “Despre dreapta – socotinta”): din pricina neascultarii fata de Biserica, al carei miez este trufia, el cade in cursele stapanitorului lumii acesteia.
Ce sa facem cu inima ? Sa altoim la acest maslin salbatic un ram din maslinul cel roditor, sa o intiparim cu insusirile lui Hristos, sa o deprindem cu smerenia evanghelica, sa o silim sa primeasca voia Evangheliei. Vazand nepotrivirea ei cu Evanghelia, neincetata ei impotrivire si nesupunere fata de Evanghelie, sa ve­dem in aceasta impotrivire, ca intr-o oglinda, caderea noastra. Vazandu-ne caderea, sa plangem pentru ea inaintea Domnului, a Ziditorului si Rascumparatorului nostru, sa ne indureram cu intristarea cea mantuitoare; sa nu contenim a petrece in aceasta intristare pana ce nu vom vedea tamaduirea noastra. “Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19), la­sand-o vanarii vrajmasului. Dumnezeu este Ziditorul nostru si Stapan cu drepturi depline: El poate sa rezi­deasca inima noastra si va preface inima care I se tan­guieste neincetat cu plans si rugaciune, o va preface dintr-o inima iubitoare de pacat, intr-o inima iubitoare de Dumnezeu si sfanta.
Sa ne pazim simturile trupesti, neingaduind pacatu­lui sa intre prin ele in ingradirea sufletului nostru. Sa ne infranam ochiul cel iscoditor si urechea cea iscodi­toare; sa punem zabala stransa asupra acelui mic madular al trupului care este in stare sa dea nastere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; sa poto­lim nazuintele dobitocesti ale trupului prin infranare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugaciunea statornica intru luare-aminte. Ce ne­statornice sunt desfatarile trupesti ! Cu ce miasma se sfarsesc ! Dimpotriva, trupul ingradit prin infranare si pazirea simturilor, spalat prin lacrimile pocaintei, stin­tit prin deasa rugaciune, se zideste in chip tainic ca Biserica a Sfantului Duh, Care face nelucratoare toate uneltirile vrajmasului impotriva omului.
“Smerita cugetare trece de toate cursele diavolesti, si acestea nu pot nici macar a se atinge de ea”.

Sfantul Ignatie Briancianinov :Despre iubirea de aproapele

maica domnului cu pruncul10A iubi este o fericire, a urâ este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra – veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata – Hristos o porunceste – pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti. Ea spune: “Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui”. (Mt. 10, 34, 35, 36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantu­lui Duh.
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3).”Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi”, a spus Sfantul Ioan Sca­rarul (Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-l iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pum­nalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei – impatimirea ! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.
“Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui” (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pen­tru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhu­lui necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda ! Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni 1-a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat”. (Gal. 3, 27). “Va veti imbraca cu putere de sus” ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. “Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hris­tos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte” (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, lea­pada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vraj­masi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa fa­cem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta du­hovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceas­ta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta tru­peasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea tru­peasca a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhu­rilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel neva­zut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Dom­nul a zis ucenicilor Sai: “Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine”. (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine – sa crezi in iz­banda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea ha­rului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie ! Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de iu­bire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea tru­peasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, nepriha­nita, sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: “Aces­tea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o insemnatate”.
“Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !”.
“Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna”. “Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumne­zeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar”.
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, Pretutindenea ­Fiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin “ai sai”, vremelnic dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, “Ca toti sa fie una”, a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, “dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una” (In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca. Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii in­credintezi lui Dumnezeu – si iubirea ta oarba, tru­peasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impo­triveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inro­bita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumne­zeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.
Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; “fe­reste-te de rau si fa bine” (Ps. 33, 13).
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dum­nezeu – cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Fap­tele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potri­va starii tale sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume – si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pri­cina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inrau­rirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si pa­ganului – cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.
In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: “Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut”. (Mt. 25, 40).
Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica ama­gire de sine.
“Daca zice cineva:”, graieste Sfantul Ioan Cuvanta­torul de Dumnezeu, “- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este… Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iu­beasca si pe fratele sau”. ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. “Noi stim ca am trecut din moarte la viata”, graieste iarasi Cu­vantatorul de Dumnezeu, “pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte”. ( 1 In. 3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubi­rea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Ne­sfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta sa spo­resti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin.”