De ce este păcat să credem în superstiţii

Sf Ignatie Briancianinov-acolo unde nu e ortodoxie nu e nici mantuireSuperstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne” care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze” tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm”. Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului”. Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne… că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură”. Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat…”.
Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu…”.

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?”. Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).

Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).

Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru” atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.

Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru”, Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache”.

De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!”.

Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.

Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?

Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte”, tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.

Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci – şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?

Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).

Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde a apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?

I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie. 

Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3

În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie”, acesta vine de la latinescul “superstitio” care înseamnă „a sta deasupra”, „a supravieţui” sau „a fi martor” (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani”, pentru că se considera că erau deasupra morţilor).

Cuvântul «superstitio» (de la „super” – peste, deasupra, şi „sisto” — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva” la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto”) înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4

Dacă vom analiza cuvântul „superstitio” ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie” vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.

În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие”, de la „суе” (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие” (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie” a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.

Originea superstiţiilor. Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

II. Poziţia Bisericii faţă de superstiţii.

Încă din primele secole ale creştinismului Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire. Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că:

„Suprestiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)”.

Exemple de superstiţii: „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani”; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare”. „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă”.

Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă” din necaz” cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în ceasuri bune şi ceasuri rele (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău”, „să fie într-un ceas bun”), ş.a. Foarte răspândită este superstiţia potrivit căreia, dacă va cădea jos cuţitul de pe masă va veni în ospeţie un bărbat, iar dacă va cădea o furculiţă va veni o femeie.

În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni”, sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna”, sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec”) ş.a.m.d.

Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba uniii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi a masa Domnului şi la masa dracilor” (I Corinteni 10, 21).8

Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau a magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61,65). Vrăjitoria ca şi superstiţia provoacă sufletului o boală duhovnicească asemenea cancerului. În cazul cancerului ştim cu toţi ca alimentele (mâncarea calitativă) nu-l pot salva pe om de această boală, chiar dacă îi menţin pentru un timp viaţa. Aşa se întâmplă şi în cazul cancerului sufletesc.

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului.

Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei. Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:

„… Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului” I. Post. 22 (P. 32).

„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii.

Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar” I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61).

Minuni demonice – Mihail Urzică, Minuni şi false minuni.

Sf Ioan Scararul-3 gropi ne sapa demoniiÎn lupta atît de înverşunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii şi a lumii, fără să ţină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruţă pe nici un om pentru a-l cîştiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecăţilor dumnezeieşti, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpînire pe unii oameni, în parte sau cu totul, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor, sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adînci în ordinea spirituală.

Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar altele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni). Diavolul poate să subjuge pe asemenea oameni cu o putere care îi depăşeşte, le stăpâneşte facultăţile psihice, simţurile şi organele, iar cei îndrăciţi pot deveni astfel foarte uşor uneltele oarbe ale unor scopuri satanice. Prin tulburarea facultăţilor lor psihice, diavolul le poate produce unele manifestări neobişnuite ca: vedenii, semne, vise şi arătări „minunate” care nu sînt, de fapt, decît năluciri demonice. Despre felurite cazuri de îndrăciţi ne vorbeşte, în multe locuri, Sfînta Scriptură. Sînt bine cunoscute atîtea împrejurări din Evanghelii, prin care Domnul Hristos a izgonit dracii din atîţia posedaţi. Asemenea şi din vieţile multor sfinţi şi din istoria Bisericii, se cunosc fel de fel de forme de stăpîniri demonice. În chip obişnuit, Dumnezeu ne-a lăsat ca arme de apărare împotriva diavolului semnul crucii, postul şi rugăciunea; iar pentru împrejurări neobişnuite, ierurgiile Bisericii, exorcismele, precum şi unele Sfinte Taine, între care, mai ales, este Sfîntul Maslu. Felurite sînt chipurile în care diavolul se poate manifesta prin mijlocirea unui îndrăcit. Iată cîteva:

Îndrăcitul poate fi lovit de o infirmitate organică, fără cauză aparentă şi „din senin”: surzenie, orbire, muţenie, ologeală sau altele.

Îndrăcitul poate dispune de forţe şi de însuşiri aparente care depăşesc în chip nemăsurat puterile şi aptitudinile lui fireşti.

Îndrăcitul poate cunoaşte, dintr-o dată, lucruri pe care nu le-a cunoscut înainte, atît în domeniul ştiinţelor şi al istoriei, cît şi al Sfintelor Scripturi.

Îndrăcitul poate vorbi şi scrie în limbi felurite cu multă uşurinţă şi fără să fi cunoscut acele limbi.

Îndrăcitul poate face prevestiri, ghiceşte faptele şi gîndurile oamenilor şi vede în ascuns.

Îndrăcitul poate prilejui în jurul lui felurite semne şi fenomene cu caracter neobişnuit (mutări şi ridicări de obiecte, zgomote, năluciri, apariţii luminoase).

Îndrăcitul poate cădea în stări cataleptice ase­mănătoare cu moartea.

Spre lămurirea unor fenomene de esenţă demonică va fi interesant de relevat cazul cunoscut al celor doi copii îndrăciţi din Ilfurt (Alsacia), petrecut pe la 1865 şi întărit de felurite documente verificate, aflate în Arhivele Episcopiei din Strasburg. În cartea parohului Sutter din Wickerschwihr (Alsacia), sub titlul „Dracul” tradusă în româneşte de Soc. Bonaventura (Serafica, Roman) aflăm următoarele:

„De mai multe ori unul din copiii îndrăciţi prevesti moartea cîtorva persoane” (p. 46).

„Vorbea de fapte petrecute cu douăzeci, treizeci şi chiar o sută de ani mai înainte şi aşa de limpede, lămurit şi sigur, încît îţi venea să crezi că fusese de faţă la ele. Dar şi de întîmplările proaspete avea o cunoştinţă cum numai diavolul poate avea” (p. 47).

„Uneori îndrăciţii povesteau fapte întîmplate la începutul lumii şi întru totul după Biblie” (p. 52).

„Multe amănunte, chiar necunoscute, despre crimele îngrozitoare petrecute în trecut în Ilfurt, au fost date pe faţă de cei doi copii îndrăciţi, şi în scurt timp lumea a trebuit să se convingă că pentru ei nimic nu putea fi ascuns” (p. 53).

„Diavolul se înfuria pe oricine arăta compătimire şi interes pentru cele două victime şi-i făcea rău la orice prilej. În două nopţi el distruse albinele din 20 de stupi de pe la vecinii lui Brobeck. Toate albinele erau cu capul rupt! Declarînd Satana – prin gura îndrăciţilor – că el era făptuitorul, dl. Brobeck chemă pe preot ca să binecuvînteze stupii şi roiurile noi şi puterea duhului distrugător fu nimicită”.

„Satana avea o ura neîmpăcată pe dl. Tresch, care venea aproape zilnic să viziteze pe cei doi îndrăciţi. Odată el abia părăsise odaia, că diavolul şi răcni ca spre uşurare: « Am de reglat o socoteală mare cu acesta ! ». Şi puţin după aceea una din vacile d-lui Tresch îşi rupse un picior. «Iată un bun început !, strigă el, însă vom mai vedea şi altele!». De fapt, după cîteva zile, doi viţei ai lui pieriră fără să bo­lească deloc. «Iată un alt dar pentru el – rînji diavolul – însă nu va fi cel din urmă». Trecu un timp şi coborînd pe scări, căzu şi-şi rupse o mînă; şi în aceeaşi clipă, foarte fericit şi cu glas batjocoritor, diavolul a povestit despre aceste fapte celor care erau atunci în jurul copiilor. Unul după altul, i se îmbolnăviră apoi domnului Tresch: calul, cîinele şi o capră, de nişte boli necunoscute” (p. 59).

Cu cei doi îndrăciţi, se întîmplau adeseori felurite fenomene despre care documentele pomenesc, între altele, următoarele:

„Uneori li se strîngeau picioarele într-un chip grozav şi apoi li se legau cum s-ar lega cu nişte funii, fără ca cineva să le poată deznoda; apoi, deodată trebuiau să le desfacă şi să le ridice, ca două aripi, cu iuţeala fulgerului. Nici o putere omenească nu era în măsură să-i îndrepte pînă cînd diavolul nu lăsa în pace pe sărmanele victime. Dacă stăteau pe scaun, scaunul era ridicat în aer de mîini nevăzute. Căzînd nu li se întîmpla nici un rău”.

„Copiii se căţărau pe copaci ca nişte pisici (de comparat cu somnambulii) şi se puteau prinde chiar şi de crengile cele mai subţiri, fără teamă că se vor rupe”.

„În odaia lor erau chinuiţi de o căldură cumplită, ce nu se putea suferi nici în toiul iernii. Dacă mama copiilor, care dormea în aceeaşi odaie cu îndrăciţii, se scula înăduşită de căldura prea mare şi stropea cu apă sfinţită patul copiilor, arşiţa scădea într-o clipă şi devenea normală”.

„Uneori nişte mîini nevăzute scoteau perdelele de la ferestre şi acestea se deschideau cu repeziciune ameţi­toare, deşi erau bine închise; altă dată duhul cel rău răsturna şi tîrîia încoace şi încolo prin odaie mese, scaune şi alte mobile; altă dată chiar casa întreagă era zguduită ca de un cutremur puternic” (p. 64).

„Chipul lui Teobald, unul din îndrăciţi, se schimbase atît de mult, încît nu putea trece neobservat. Era palid şi foarte slab, ca o fiinţă prea repede crescută; ochii mari şi negri aveau o expresie de şovăială şi de nelinişte; faţa îi era suptă ca după o oboseală lungă şi pe deasupra era cu desăvîrşire surd, din clipa îndrăcirii lui. În general stătea tăcut şi liniştit. Nu trebuia să-i vorbeşti de biserică şi, cu atît mai puţin, să încerci să-l duci. Chiar dacă i se legau ochii şi se făceau diferite ocoluri, de îndată ce se ajungea în apropierea bisericii, începea să se zbată ca un drac în aghiasmă şi să urle ca un cîine. Iar dacă cineva încerca să-l ducă înăuntru cu de-a sila, cădea la pămînt ca o bu­cată de lemn, iar faţa i se făcea înfricoşătoare”.

„Furia îi ajungea apoi la culme dacă vreunul îl stropea cu aghiasmă şi nu-şi căpăta liniştea decît îndepărtîndu-se de sfîntul locaş” (p. 104).

Cu privire la asemenea reacţii, este însă locul de observat că nu toţi îndrăciţii se comportă în acest fel faţă de cele sfinte.

Aşadar, criteriul de identificare a unor posedaţi nu poate fi întemeiat pe asemenea fapte de ordin exterior.

Cartea autorului Sutter, din care s-au făcut pomenirile de mai sus, înşiră încă multe date şi împrejurări interesante în legătură cu cei doi îndrăciţi, care după multe suferinţe, au putut fi izbăviţi de duhurile rele prin ajutorul unor repetate şi îndelungate exorcisme.

În domeniul demonologiei, alături de atîtea speţe ciudate de îndrăciri, este interesant cazul Mariei des Vallees din Normaudia, bogat în multe manifestări şi subtilităţi psihice care atacă toată gama demonismului: de la anumite fenomene fizice dezordonate şi vătămătoare, pînă la unele stări extatice cu inspiraţii de aparenţă profetică (Les Revelations de Marie des Vallees, Emil Dermenghem, Ed. Plon-Nourrit Paris).

Fapte mai recente, aparţinînd acestui domeniu, s-au petrecut în anii trecuţi şi la noi în ţară, în comuna Talpa din Bucovina, cu fata Eleonora Zugun, asupra căreia ziarele din acea vreme au făcut multă vîlvă. După ce s-au desfăşurat şi cu această copilă tot felul de fenomene demonice care rămîneau fără lămurire pentru atîta lume, psihiatri străini s-au ocupat de ea dar fără rezultat, iar diferite cercuri spiritiste au căutat s-o capteze ca medium. Se pare însă că, după multe suferinţe, Dumnezeu a izbăvit de cel rău acest suflet trudit, redîndu-i în urmă tămăduire deplină.

Desigur multe sînt manifestănle care se observă în diferitele cazuri de îndrăciri. Din asemenea încercări, Dumnezeu voieşte să ne întoarcă gîndul spre lucrarea Sa şi spre adevărurile răscumpărării noastre.

Căci dacă stăpînirea unor duhuri rele poate fi atît de grozavă pentru nişte oameni pe pămînt, ce va însemna oare scrîşnirea dinţilor în muncile iadului pentru cine va fi zvîrlit acolo fără nădejde de mîntuire !

Dacă însă subjugarea sufletească şi trupească a unor oameni îndrăciţi devine manifestă oricui, în schimb stăpînirea minţii sub puterea demonică este mai greu de observat, dacă nu pătrundem dincolo de cele văzute cu ochii pămînteşti.

Totodată, se poate observa că dacă cazurile de de­monism cu astfel de stăpîniri trupeşti sînt destul de rare, deoarece diavolul nu voieşte să se dezvăluie prea deseori în chip vădit, în schimb cazurile de subjugare a minţii sînt foarte numeroase, din pricina stării de păcat de moarte în care trăieşte atîta lume.

Asupra manifestărilor demonice în chip angelic, care pot fi şi ele foarte variate, se va insista mai mult în cuprinsul viitoarelor capitole.

Sursa: Mihail Urzică, Minuni şi false minuni. Editura Anastasia, Bucureşti, 1993