De ce este păcat să credem în superstiţii

Sf Ignatie Briancianinov-acolo unde nu e ortodoxie nu e nici mantuireSuperstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne” care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze” tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm”. Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului”. Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne… că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură”. Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat…”.
Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu…”.

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?”. Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).

Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).

Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru” atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.

Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru”, Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache”.

De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!”.

Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.

Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?

Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte”, tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.

Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci – şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?

Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).

Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde a apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?

I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie. 

Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3

În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie”, acesta vine de la latinescul “superstitio” care înseamnă „a sta deasupra”, „a supravieţui” sau „a fi martor” (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani”, pentru că se considera că erau deasupra morţilor).

Cuvântul «superstitio» (de la „super” – peste, deasupra, şi „sisto” — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva” la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto”) înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4

Dacă vom analiza cuvântul „superstitio” ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie” vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.

În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие”, de la „суе” (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие” (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie” a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.

Originea superstiţiilor. Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

II. Poziţia Bisericii faţă de superstiţii.

Încă din primele secole ale creştinismului Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire. Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că:

„Suprestiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)”.

Exemple de superstiţii: „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani”; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare”. „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă”.

Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă” din necaz” cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în ceasuri bune şi ceasuri rele (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău”, „să fie într-un ceas bun”), ş.a. Foarte răspândită este superstiţia potrivit căreia, dacă va cădea jos cuţitul de pe masă va veni în ospeţie un bărbat, iar dacă va cădea o furculiţă va veni o femeie.

În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni”, sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna”, sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec”) ş.a.m.d.

Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba uniii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi a masa Domnului şi la masa dracilor” (I Corinteni 10, 21).8

Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau a magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61,65). Vrăjitoria ca şi superstiţia provoacă sufletului o boală duhovnicească asemenea cancerului. În cazul cancerului ştim cu toţi ca alimentele (mâncarea calitativă) nu-l pot salva pe om de această boală, chiar dacă îi menţin pentru un timp viaţa. Aşa se întâmplă şi în cazul cancerului sufletesc.

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului.

Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei. Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:

„… Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului” I. Post. 22 (P. 32).

„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii.

Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar” I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61).

Textul integral al predicilor pregatite de IPS SERAFIM de PIREU pentru vizita in România (Constanta): “NOUA ERA” CEA VESNICA A LUI HRISTOS vs. VECHEA “NOUA ERA” A ANTIHRISTULUI. Cuvinte viguroase despre MASONERIE, PANEREZIA ECUMENISMULUI si ratacirile NEW AGE

Predica Înaltpreasfinţitului Serafim al Pireului la Vecernia de sâmbătă seara, 6 septembrie 2014, în Mangalia cu tema:

«Noua Eră» cea veşnic tânără a lui Hristos şi vechea «Nouă Eră» a antihristului”

 Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Excelenţa Voastră, domnule primar,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Noua Eră a lui Hristos, noua creaţie şi oamenii cei noi. Lucrarea înnoitoare a Bisericii

Cu câteva zile în urmă, pe 1 septembrie, a început noul an bisericesc. În pericopa evanghelică a acestei sărbători este cuprinsă şi profeţia mesianică a proorocului Isaia, supranumit şi „al cincilea evanghelist.”[1]. La sfârşitul profeţiei este înfăţişat Mesia Iisus Hristos, care spune că printre multele aspecte ale lucrării Lui mântuitoare a fost şi aceea de „a binevesti anul bineprimit al Domnului”, de a predica începutul noului an al Domnului, care este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.

Această referire la noul an, la „anul bineprimit al Domnului” este motivul pentru care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au stabilit să se citească această pericopă evanghelică pe 1 septembrie, când începe noul an bisericesc. Însă, în afară de acest sens restrâns, care limitează temporal expresia „anul bineprimit al Domnului” la un an, majoritatea exegeţilor biblici, vechi şi noi, dau un sens mai larg acestei expresii, un sens cu caracter hristologic: „anul bineprimit al Domnului”, pe care l-a predicat Hristos, înseamnă era sau perioada cea nouă pe care o inaugurează Hristos, adică epoca mântuirii, ce durează de la Întruparea Lui şi până la cea de-a doua Sa Venire.

Aşadar, având ca bază această interpretare mai bună şi mai potrivită, învăţându-i Hristos pe oamenii din Nazaret că această profeţie a lui Isaia se referă la El Însuşi („Astăzi s-a împlinit această scriptură în urechile voastre”), a predicat începutul noii ere, al noii perioade din istoria umanităţii, al epocii mântuirii şi a izbăvirii oamenilor de păcat şi din moarte. Această nouă eră, care a început prin învăţătura şi prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, este continuată de-a lungul secolelor de către Biserica Ortodoxă, care, conform unei formulări foarte frumoase, este „Hristos extins peste veacuri.”

Biserica Ortodoxă este însufleţită, ţinută unită, luminată şi sfinţită de Sfântul Duh, Care e prezent permanent în ea şi Care transmite credincioşilor harul Lui cel necreat şi de viaţă făcător. Acest har al lui Dumnezeu, care se transmite prin lucrarea şi prin învăţătura lui Hristos şi prin acţiunea şi lucrarea Sfântului Duh, nu este creat, ci necreat, e energie dumnezeiască, aşa cum au învăţat toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în special Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului. Harul nu se învecheşte, nici nu îmbătrâneşte, aşa cum se uzează învăţăturile şi lucrările oamenilor creaţi.

Câte teorii şi învăţături au fost dezvoltate de filosofii antichităţii, de sociologi, moralişti, jurişti, politicieni reformatori şi care, ca lucrări şi produse ale oamenilor, au fost apoi depăşite şi s-au stins? Toate cele create se distrug şi se descompun. Însă harul, energia necreată a lui Dumnezeu, care lucrează în Biserică, e nestricăcios şi veşnic tânăr, nu are nevoie de reînnoire, cu atât mai puţin de înlocuire de invenţii omeneşti, care se învechesc şi îmbătrânesc repede, fiind înlocuite cu altele.

Iar această veşnicie şi permanenţă a lui dumnezeiască, caracterul lui mereu nou şi înnoitor îl face să răspundă la nevoile oamenilor tuturor epocilor, care au nevoie mereu de energia şi ajutorul dumnezeiesc, ca să se izbăvească de rău şi de moarte, care sunt legate de firea căzută a omului. Hristos Însuşi a declarat că cerul şi pământul vor avea un sfârşit, însă cuvintele Lui vor avea valoare veşnic[2]. Nici o literă, nici o virgulă, adică nici cel mai mic element din învăţătura Lui nu urmează să se schimbe[3].

Şi Sfântul Apostol Pavel – cel numit şi gura lui Hristos, vasul cel ales – atrăgând atenţia asupra pericolele datorate posibilei încercări umane de schimbare sau de falsificare a Evangheliei lui Hristos, spune în Epistola către Galateni că chiar şi dacă un înger însuşi din cer vă va învăţa ceva diferit de cele pe care eu v-am învăţat, să fie anatematizat: „dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât ce v-am binevestit noi, să fie anatema!”[4]

Hristos anunţă şi faptul că le va reînnoi pe toate. „Iată, Eu le fac pe toate noi.” Face să dispară toate cele vechi, lacrimile, durerea, moartea, stăpânirea răului, „căci cele dintâi lucruri au trecut.”[5] Prin Hristos, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, „dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.[6] Oamenii trebuie să se lepede de omul cel vechi, care este distrus de patimile şi de dorinţele lui şi să se îmbrace în omul cel nou, care a fost creat după voia lui Dumnezeu, din materie nouă: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii, să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi în sfinţenia adevărului.”[7]

Din epoca când a predicat Hristos şi când a inaugurat această eră nouă, această nouă perioadă a mântuirii, potrivit profeţiei lui Isaia pe care Hristos Însuşi a citit-o în sinagoga din Nazaret, „a binevesti anul bineprimit al Domnului” până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor lumea s-a umplut şi se va umple de „oameni noi”, de oameni sfinţi, zidiţi din materia cea nouă a harului cel necreat al lui Dumnezeu, materie care nu se distruge, nu se învecheşte, ci îi păstrează pe oameni într-o permanentă tinereţe duhovnicească, chiar dacă trupeşte îmbătrânesc şi mor:„chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi.”[8]

Omenirea cea stearpă, neroditoare şi nefertilă dinainte de întruparea lui Hristos, a început să rodească, să producă sfinţi. Biserica Ortodoxă ne prezintă în calendarul ei mii de sfinţi, iar alături de ei Biserica cea cerească numără alte milioane de oameni virtuoşi care s-au mântuit. Noi toţi, mult sau puţin, mai tineri sau mai bătrâni am avut şi avem binecuvântarea să îi vedem des pe astfel de oameni, să cunoaştem astfel de oameni cuvioşi în zilele noastre, bărbaţi şi femei, care dovedesc prezenţa permanentă a harului celui înnoitor al lui Dumnezeu.

„Noua Eră” (New Age) a masonilor, a sioniştilor, a ocultiştilor şi a altora
se opune lucrării lui Hristos şi a Bisericii

Diavolul cel invidios a făcut şi face orice ca să împiedice această lucrare a lui Hristos şi a Bisericii, cu toate că Hristos Însuşi l-a biruit şi l-a umilit prin viaţa Lui sfântă, prin pătimirea Sa, prin răstignirea pe Cruce şi prin Învierea Lui. Toate puterile satanice ale întunericului, ale sistemului religios evreiesc şi roman s-au aliat împotriva Lui ca să Îl zdrobească. Era, însă, posibil, să Îl învingă pe Dumnezeu? Hristos, Dumnezeu-Omul, le-a arătat oamenilor pentru prima dată drumul libertăţii, al ieşirii din captivitatea şi robia răului şi îi distruge”ca pe vasele olarului”[9] pe cei tari şi înverşunaţi.

De 2000 de ani, prin prigoane externe groaznice şi prin martirizarea creştinilor, prigoane care sunt continuate până astăzi de islamul cel iubitor de sânge şi antihristic, pe care îl apreciază şi îl laudă unii dintre „ai noştri”, şi prin erodarea interioară a credinţei prin erezii, puterile întunericului încearcă să anuleze, să împiedice lucrarea înnoitoare a lui Hristos şi a Bisericii.

Se părea că au reuşit acest lucru în secolul al XX-lea, când regimurile atee marxiste comuniste şi luptătoare împotriva Bisericii s-au impus în majoritatea ţărilor ortodoxe din Europa de Răsărit şi mai ales în Sfânta şi Marea Rusie şi în România şi au repetat prigonirile înfricoşătoare ale primelor secole creştine şi au dat Bisericii o mulţime de noi mucenici, al căror sânge hrăneşte şi însufleţeşte Biserica cea biruitoare şi renăscută din aceste ţări. Ca un turn de hârtie au căzut într-o singură noapte conducătorii comunismului cei luptători împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii şi au fost sfărâmaţi din nou de puterea Crucii, „precum vasele olarului.”

Însă fiara cu multe capete a răului, ca şi hidra din Lerna, continuă să acţioneze cu alte capete şi mai periculoase, căci, transformată în înger de lumină, îi învaţă pe cei nebănuitori lipsiţi de experienţă că noua eră pe care a propovăduit-o Hristos şi o pune în practică Biserica a eşuat în a-i ajuta pe oameni. Ei spun că s-a încheiat epoca peştelui, a lui Hristos şi începe epoca vărsătorului, a noului hristos, care e însă antihristul.

Şi pentru că ei ştiu că tot ceea ce este nou, inedit îi impresionează şi îi atrage pe oameni, şi-au numit „New Age (Era Nouă)” mişcarea lor antihristică, atee şi eclesiomahă, care va instala mult lăudatul „Sistem Nou” al lucrurilor, care îndreptăţeşte şi legiferează toate păcatele şi patimile oamenilor, spre care îi conduce şi pe tineri: desfrânări, adultere, homosexualitate, chiar şi zoofilie, prin aşa-numita eliberare şi educaţie sexuală, dizolvarea familiei prin înlesnirea divorţurilor şi prin contractele de liberă convieţuire şi căsătoriile homosexualilor, muzică şi distracţie (divertisment) satanică, scăderea patriotismului, defăimarea ţărilor şi revizuirea istoriei şi a credinţei tradiţionale şi multe altele, care nu pot fi numărate toate.

Promotorii „Noii Ere”. Ecumenism şi ecologie. Scopurile lor fundamentale

Vom pomeni cu numele câteva dintre aceste capete ale Hidrei din Lerna, ale antihristului şi vom semnala numai două caracteristici ale aşa-zisei „Ere Noi”, care vrea să întoarcă omenirea la lumea învechită şi imorală a epocii dinainte de Hristos, la robia şi tirania lui Lucifer, să excludă, dacă poate, „noua creaţie” şi pe „omul cel nou” al lui Hristos şi al Bisericii, să înceteze Biserica Ortodoxă să mai facă sfinţi, care îl deranjează şi îl alungă pe diavolul şi pe slujitorii lui. Aşadar, împreună-formatori ai acestei vechi „Epoci Noi” sunt: sionismul, masoneria, ocultismul, teosofia, neoidolatria, iar odrasle ale tuturor acestora sunt ecumenismul şi ecologia, care are legătură cu sărbătoarea de astăzi a noului an bisericesc, aşa cum vedea în continuare.

Panerezia ecumenismului, care a chinuit şi a stricat interior Biserica de-a lungul întregului secol XX, şi puterea ei distrugătoare a atins punctul ei culminant în zilele noastre, devreme ce a reuşit să convertească un mare număr de clerici şi de teologi, propovăduieşte prin legăturile sale intercreştine şi interreligioase că nici Hristos, nici Biserica nu sunt singurele căi de mântuire, susţine şi dezvoltă, ajutată de centrele întunecate pe care le-am menţionat, că oamenii se mântuiesc şi în alte religii, în iudaism, islam, budism, chiar şi prin idolatrie, dar şi în ereziile creştine ale papismului, protestantismului şi monofizitismului.

Adică această panerezie pune semn de egalitate din punct de vedere soteriologic între creştinism şi Biserică pe de o parte şi alte religii şi erezii pe de alta şi combate cu vehemenţă ideea că numai Hristos mântuieşte, El este Lumina, Adevărul şi Viaţa, combate faptul că mântuirea nu există nicăieri altundeva şi că numai Biserica Ortodoxă, care a păstrat autentică şi nedenaturată învăţătura Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, se identifică cu Una, Sfânta, Soborniceasca (Catolica) şi Apostolica Biserică cea mântuitoare şi păstrătoare a harului.

Cei care continuăm să arătăm şi să propovăduim, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, unicitatea mântuitoare şi exclusivitatea Evangheliei şi a Bisericii suntem caracterizaţi drept fanatici, intoleranţi, lipsiţi de iubire. Mulţi dintre noi adesea suntem defăimaţi şi ocărâţi şi suntem prigoniţi în multe feluri. Iar dacă s-ar vota şi în Grecia legea celebră a antirasismului, care este în vigoare în America şi care îţi interzice să foloseşti anumiţi termeni înjositori precum erezie, rătăcire etc., am ajunge şi la închisoare.

Şi desigur că toată această harababură interreligioasă continuă, tot acest sincretism nu este ceva nou, ci foarte vechi, care şi-a pierdut puterea datorită învăţăturii lui Hristos şi care are ca şi scop nu să îi ajute pe oameni să se mântuiască, ci să îi lipsească de mântuire, amăgindu-i că şi acolo, în religia unde sunt ei se mântuiesc şi nu este nevoie să păşească pe singura cale care conduce la mântuire, calea lui Hristos şi a Bisericii, ci să rămână în întunericul altor religii şi al ereziilor, ca o nouă Galilee a neamurilor păgâne, care nu vede, însă, lumina cea mare, lumina lui Hristos care a strălucit în întuneric: „Galileea neamurilor, poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.” [10]

Vom încheia cu al doilea, după ecumenism, element distinctiv al „Noii Ere” a antihristului, cumişcarea ecologiei. Din punct de vedere teologic şi duhovnicesc ne pândeşte pericolul ca şi Biserica Ortodoxă să fie atrasă de religia şi de adorarea creaturii, adică de o nouă idolatrie, care este cultivată în mod metodic de această mişcare ca să fie adorată creatura în locul Creatorului.Nu este întâmplător faptul că asociaţiile ecologiste de pretutindeni de pe pământ şi organizaţiile politice ecologiste sunt conduse de atei şi de luptători contra Bisericii.

Amestecul Patriarhiei Ecumenice în problemele legate de apărarea mediului înconjurător îmbunătăţeşte mult profilul acestor organizaţii şi îi potoleşte pe creştini. Ne-am mâhnit şi mulţi am fost surprinşi când am văzut în fotografii de pe internet că la un congres de ecologie patriarhul ecumenic s-a rugat cu reprezentanţii altor religii, cu mâinile împreunate pe piept în poziţie de rugăciune, în faţa unei sfere care reprezenta Pământul, cu siguranţă pentru a se mântui pământul sau, din punctul de vedere al unora, rugându-se către zeiţa pământ.

Pentru că, pentru majoritatea reprezentanţilor „Noii Ere”, universul întreg este Dumnezeu, iar pământul este însufleţit şi viu şi rugăciunile lor îl vor trezi, devreme ce puterea sa cea dumnezeiască este aşa de mare încât nu înţelege că este în pericol şi nu poate să se opună primejdiei distrugerii lui. Este îmbucurător faptul că ziua de 1 septembrie, începutul anului bisericesc, stabilită de Patriarhia Ecumenică drept zi a mediului înconjurător, fapt nemărturisit, necunoscut şi de neînţeles pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu a avut vreun ecou bisericesc, nici vreo formă de manifestare liturgică.

Cultivarea fricii de o catastrofă ecologică este de la diavolul. Ea ofensează mai întâi de orice credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru conducerea şi conservarea lumii. Dumnezeu e Creatorul şi Păstrătorul lumii şi toate se află sub puterea şi îndrumarea Lui cea atotputernică. Şi dacă am vrea să distrugem pământul printr-o irosire şi exploatare iraţională a resurselor lui, nu am putea. Nu stă în puterile noastre să facem aceasta, ci ne este exterior acest lucru. Cu siguranţă, creaţia „suspină şi suferă”[11] datorită omului păcătos, adaptată fiind în mod pedagogic de Dumnezeu la comportamentul omului.

Natura se revoltă împotriva răului aflat în creştere şi contra păcatului prin diversele manifestări ale răului natural, prin cutremure, inundaţii, furtuni, boli; natura însă se linişteşte şi se supune oamenilor sfinţi. Prin urmare, cauza catastrofelor ecologice se află în comportamentul duhovnicesc şi moral al oamenilor. Dacă oamenii ar fi fost învăţaţi să trăiască în simplitate şi modestie şi nu ar fi irosit resursele naturale în lux, în desfrâu şi în destrăbălări, nu ar fi existat probleme ecologice.

De aceea, oricâte programe de protecţie a mediului înconjurător ar elabora şi oricâte congrese ecologiste ar organiza, realitatea ecologică nu este posibil să se schimbe dacă nu va fi precedată de schimbarea modului de gândire şi a comportamentului oamenilor, dacă nu va fi ocrotit şi purificat mai întâi mediul duhovnicesc de care, însă, nu sunt interesate organizaţiile„Noii Ere” a antihristului, ci dimpotrivă ele au ca scop să distrugă principiile teologice şi duhovniceşti ale creştinismului, adică credinţa în Dumnezeu ca şi Creator şi Proniator al universului, dar şi viaţa ascetică şi modestă.[12]

Epilog

În cadrul imnelor sărbătorii Indictului (noului an bisericesc) nu îşi găseşte loc nici o nelinişte ecologistă, ci sunt cereri ca să ne asigure Sfânta Treime Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, să ne dea, din punct de vedere al condiţiilor climatice, vremuri line şi paşnice, pământului să îi dea roade bune şi din cer să cadă ploi line, să dea conducătorilor biruinţe împotriva păgânilor celor fără de Dumnezeu, să învingă ereziile, să ne umple de dumnezeiasca Sa învăţătură, cum a făcut în sinagiga din Nazaret, să ne încheiem calea pe noul an bineplăcând lui Dumnezeu, schimbându-ne în bine, cu fapte duhovniceşti şi să nu înceteze a ne acoperi cu mila şi cu iubirea Lui de oameni.

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Excelenţa Voastră, domnule primar,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Să adăugăm şi noi la acestea, pe baza celor ce le-am expus aici, cererile noastre. Să ne izbăvească Sfânta Treime Dumnezeu, cu rugăciunile dumneavoastră, Înaltpreasfinţite, de aşa-zisa „Nouă Eră” a antihristului şi de ramurile ei, ce au intrat în interiorul Bisericii şi îl profanează prin ecumenism şi să ne ajute în apărarea mediului duhovnicesc, care va izbăvi) şi pe cel natural sau fizic. Amin.

Cu părinteşti binecuvântări,

Mitropolitul

SERAFIM al Pireului

(traducere din neogreacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu)

Predica Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul de Pireu, la Dumnezeiasca Liturghie din 7 septembrie 2014 în Mangalia cu tema: „Panerezia ecumenismului intercreştin sincretist”

(citita pe 8 sept., la praznicul Nasterii Domnului, dupa cuvantul rostit la Sfanta Liturghie

 

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Când apare o erezie nouă, care creează confuzie în cele ale credinţei, păstorii fiecărei epoci, confirmând ceea ce au promis în cadrul hirotoniei lor, trec la înfruntarea acestei erezii, pentru a fortifica şi delimita credinţa ortodoxă, astfel încât ea să se deosebească de rătăcirea ereticilor şi în acest fel să îi apere pe credincioşi de infectarea de întinarea kakodoxiei. În zilele noastre a apărut ca unul dintre semnele vremurilor din urmă şi ca „un lup înverşunat, care nu va cruţa turma”[13], panerezia ecumenismului sincretist intercreştin şi interreligios.

Ecumenismul, aşa precum se ştie, a fost condamnat ca panerezie de Sfântul Părinte contemporan al Bisericii Ortodoxe Sârbe surori a Sfântului Sava, de profesorul de dogmatică şi învăţător a toată lumea, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Iustin Popovici, care în lucrarea sa excepţională „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul” notează: „Ecumenismul este un nume comun pentru falşii creştini, pentru falsele biserici ale Europei Occidentale. În el se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Toţi aceşti creştini falşi, toate aceste false biserici nu sunt altceva decât o erezie alături de altă erezie. Numele evanghelic comun al lor este panerezie”.[14]

Sursă şi izvorâtoare a ecumenismului este masoneria, care promovează prin acesta religia mondială a luciferismului, iar sursa şi izvorul masoneriei este groaznicul sionism internaţional[15], care a transformat religia dumnezeiască a Vechiului Testament şi a profeţilor în cel mai infam luciferism prin Kabala cea demonică şi prin hidosul Talmud, lucrări ale rabinilor rămaşi ai iudaismului rătăcit şi ale obsesiei lor despre conducerea şi guvernarea lor mondială prin cel aşteptat, adică prin falsul mesia (antihristul).

Ecumenismul acţionează la două niveluri: intercreştin şi interreligios. Astfel se formează ecumenismul intercreştin şi ecumenismul interreligios, care constituie două dintre direcţiile fundamentale ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor erezii creştine (a papistaşilor, a protestanţilor, a anglicanilor, a monofiziţilor etc.) cu Biserica Ortodoxă Universală, pe criteriul minimalismului dogmatic.

Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eretici şi Biserica Ortodoxă sunt doar tradiţii locale şi trebuie să fie evitate pentru binele unităţii „Bisericii”, care poate să se exprime printr-o varietate de forme şi poziţii diferite.

Ecumenismul intercreştin, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea dintre acestea şi mai ales cea între aşa-numitele trei religii monoteiste ale lumii: creştinismul, mahomedanismul şi iudaismul, adică promovează aşa-numita „religie universală.”

Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să fie scoase în evidenţă aşa-zisele „elemente teologice comune” care există în toate „religiile monoteiste” astfel încât să fie clădită unitatea religioasă a întregii lumi.

Ecumenismul, pentru punerea în practică a ţelurilor lui, inventează diferite teorii, precum învăţăturile eretice despre „Biserica extinsă, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica universală nevăzută, teoria ramurilor, a celor doi plămâni, a minimalismului sau maximalismului dogmatic, a ereziei postpatristice, neopatristice sau conexe, a ereziei postcanonice, a teologiei euharistice, a teologiei postsinodale, a Bisericilor incomplete şi a celor eliptice, a misteriologiei (referitoare la Taine) cuprinzătoare, defectuoase şi nedepline, a transformării iconomiei (pogorământului) în acrivie şi dogmă, teoria că Patriarhul Constantinopolului este primul fără egal (primus sine paribus), care, desigur, sunt străine şi nespecifice învăţăturii şi teologiei dogmatice ortodoxe[16].

Ecumenismul scoate în evidenţă dialogurile teologice ecumeniste contemporane interminabile, aranjate cu abilitate, la care domneşte lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa de sinceritate a eterodocşilor, supraaccentuarea iubirii, neaccentuarea adevărului, ascunderea sau contrafacerea textelor biblice, mai ales cel din Evanghelia după Ioan: „ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi”[17] şi „Duhul suflă unde vrea”[18], practica de a nu fi discutate cele care ne despart, ci cele care ne unesc, tocirea criteriilor ortodoxe, recunoaşterea reciprocă a eclezialităţii, a succesiunii apostolice, a preoţiei, a harului, a Tainelor, dialogul pe poziţii de egalitate, amnistierea, disculparea şi recompensarea calului troian al papismului, al blestematei şi demonicei Uniaţii, participarea la atotprotestantul aşa-numitul „Consiliu Ecumenic al Bisericilor” sau mai degrabă al ereziilor, semnarea de declaraţii şi texte comune antiortodoxe, fără aprobare şi hotărâre sinodală (de exemplu cele de la: Lima (Peru, în America de Sud, în anul 1982), Liban (1993), Chambessy, Elveţia (1994), Porto Alegre, Brazilia (2006), Ravenna (2007), Pusan, în Koreea de Nord (2013) ş.a.) şi împreună-rugăciunile cele fărădelege şi anticanonice cu ereticii[19].

Ecumenismul adoptă şi legitimează toate ereziile ca „Biserici” şi atacă dogma Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Expune, învaţă şi impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, conform căreia nici o Biserică nu are dreptul să îşi revendice în exclusivitate pentru sine caracterul de Biserică Universală şi adevărată. Fiecare biserică e o parte, un fragment, nu Biserica întreagă. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În felul acesta, însă, se surpă graniţele dintre adevăr şi rătăcire, dintre ortodoxie şi erezie şi se reuşeşte perfect lupta de dărâmare a Ortodoxiei.

Ecumenismul pune la egalitate toate religiile cu credinţa cea unică, de Dumnezeu descoperită prin Hristos Cel Înviat şi cu viaţa cea în Hristos. În acest fel este contestată dogma revelaţiei şi iconomiei mântuitoare unice în lume a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Cel întrupat, precum şi realizarea în continuare a lucrării Lui mântuitoare de către Biserica cea Una şi Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, prin Sfântul Duh Cel lucrător în ea. Ca urmare a acestui fapt rezultă fără îndoială că ecumenismul reprezintă în zilele noastre cea mai mare erezie eclesiologică a tuturor veacurilor, pentru că ea pune la egalitate toate religiile şi credinţele.[20]

Cu durere şi cu părere de rău se constată că ecumenismul a înrobit cu lanţuri şi legături aproape toate Bisericile Ortodoxe şi ierarhiile lor, care gândesc papistăşeşte şi ecumenist (cu excepţii luminoase venerabilele Patriarhii ale Georgiei şi Bulgariei), aşa cum în mod practic o dovedesc faptele şi acţiunile lor, lucrările şi declaraţiile lor ecumeniste nemaiauzite şi nemaiîntâlnite[21].

Ceea ce este ciudat însă pentru ecumeniştii ortodocşi este faptul că, deşi atribuie titluri de eclezialitate ereticilor kakodocşi vădiţi, nu îndrăznesc, consecvenţi cu declaraţiile lor, să treacă la împărtăşirea comună cu Sfintele Taine, deoarece ştiu că din acea clipă în mod direct îşi vor pierde calitatea lor ecleziastică (vor fi caterisiţi, conform Sfintelor Canoane ale Ortodoxiei, pentru împreună-rugăciunea cu ereticii – n.tr.).

Aceasta nu constituie deja cea mai izbitoare dovadă a ereziei ecumenismului? Dacă într-adevăr ei cred în declaraţiile lor inacceptabile şi provocatoare, să îndrăznească deci şi a se împărtăşi cu eterodocşii, deoarece altfel ei dovedesc prin poziţia lor inexistenţa titlurilor de eclezialitate pe care le atribuie falşilor episcopi ai ereticilor.

Din păcate, ecumenismul a reuşit în ultima vreme schimbarea căii patristice şi canonice multiseculare şi bimilenare atât a Bisericii noastre mame, a centrului venerabil al Ortodoxiei, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol[22] (din anul 1964), cât şi a altor Biserici autocefale, într-o atitudine ecumenistă de viaţă. Dar nici Sfântul Munte Athos, Chivotul Ortodoxiei, Grădina Maicii Domnului nu a rămas neatins şi neinfluenţat.

Ecumenismul a erodat şi Facultăţile de Teologie, în care nu se mai predă teologia ortodoxă patristică, ci este întemeiată deja în mod deschis, în cel mai sărbătoresc şi oficial mod teologia ecumenistă.

Subordonarea faţă de ecumenism continuă să crească, pentru că există:

a) lipsa de cateheză a credincioşilor în probleme de credinţă;

b) lipsa teribilă de mijloace autentice şi obiective de informare a poporului lui Dumnezeu;

c) secularizarea clerului şi a poporului[23].

Ecumenismul pune la îndoială de fapt credinţa şi tradiţia noastră ortodoxă patristică, împrăştie îndoiala şi confuzia în inimile turmei credincioşilor ortodocşi şi îi face să şovăie pe mulţi fraţi iubitori de Dumnezeu, conducându-i pe aceştia spre dezbinări şi schisme (de exemplu: stilism (n.tr. – cei care ţin calendarul vechi), cădere în ateism) şi atrage o parte a turmei în rătăcire şi, prin aceasta, spre distrugere duhovnicească[24].

Ecumenismul în ansamblu constituie o problemă pastorală şi soteriologică foarte mare, pentru că el zguduie din temelii, infirmă mântuirea şi îndumnezeirea după har a omului. Desigur, pericolul nu se referă la Biserică, care nu poate să fie distrusă, pentru că este Trupul lui Hristos, are drept Cap pe Hristos, este Hristos prelungit peste veacuri „şi porţile iadului nu o vor birui”[25], ci la membrii Bisericii, la credincioşi, care sunt în pericol de a pieri dacă se va pierde dreapta credinţă, Ortodoxia, şi vor domni erezia şi înşelarea[26].

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Iubiţi fraţi în Hristos,

După prezentarea de mai sus a fenomenului panereziei ecumenismului, a pericolelor şi a tragicelor lui consecinţe, atât în dogmatică cât şi în învăţătura mântuitoare a Bisericii Ortodoxe Universale, constatăm că într-adevăr acum Ortodoxia se află într-un grav pericol.

Credem cu smerenie că se impune convocarea cât mai curând cu putinţă a unui Sinod Ortodox, care să cerceteze aceste probleme arzătoare şi fierbinţi de mai sus, permanent sub lumina învăţăturii şi tradiţiei biblice, patristice şi canonice a Bisericii Ortodoxe Universale şi să se ia o hotărâre de condamnare atât împotriva ecumenismului, cât şi a celor care urmează, învaţă şi transmit altora această panerezie, astfel încât să înceteze scandalurile şi confuzia din rândul clerului şi al poporului credincios.

Să îndrăznim să rupem lanţurile ecumeniste, să ieşim din închisoarea ecumenistă şi să ne eliberăm din robia panereziei ecumenismului, cu puterea cea dumnezeiască şi cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, rămânând „următori ai Sfinţilor Părinţi.” Cu rugăciuniledumneavoastră, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Teodosie.

Cu părinteşti binecuvântări,

Mitropolitul

SERAFIM al Pireului

(traducere din neogreacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu)

IPS Serafim de Pireu la Mangalia 8 sept – predica impotriva ecumenismului

Canonul 15 al Sinodului al Noualea din Constantinopol (861)
“Cei ce propovaduiesc public eresul sau il invata in Biserici, sa fie indepartati de comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schisma si sfarima unitatea Bisericii.”

Din cuvantul Sinodului al VII- lea Ecumenic (Niceea, 787)
“Sa nu faceti nici inovatie, nici omitere in Predania pe care am pazit-o cu evlavie pina acum. Deoarece toti citi s-au pastrat inlauntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Si cu mare pedeapsa va fi condamnat cel ce va face fie adaugiri, fie omiteri.”

Sinodul de la Constantinopol din anul 1724
“Cei care vor dezerta de la Ortodoxie si vor parasi parintestile si dreptele dogme ale credintei si Predaniile obstesti ale Bisericii si vor decadea si se vor indeparta cu inovatii si cu credinte absurde si cu obiceiuri eterodoxe si vor falsifica si vor maslui adevarul Ortodoxiei, acestia nici nu mai sint, nici nu se mai numesc crestini cu adevarat, ci se taie si se despart de totalitatea madularelor Bisericii si a crestinilor, ca niste eterodocsi si inovatori si se izgonesc afara din sfintul staul ca niste oi riioase si madulare putrede.”

Anatema impotriva ecumenismului a Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei
“ANATEMA celor ce ataca Biserica lui Hristos invatind ca Biserica Sa este impartita in asa-zise “ramificatii” ce se deosebesc in doctrina si in felul de viata, sau ca Biserica nu exista vizibil, ci va fi formata in viitor cind toate “ramificatiile” – sectele, denominatiunile si chiar religiile – vor fi unite intr-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun ca botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru mintuire, prin urmare, celor ce cu buna-stiinta sunt in comuniune cu acesti eretici inainte-mentionati sau celor ce sustin, raspindesc sau pazesc erezia lor ecumenista sub pretextul dragostei fratesti sau al presupusei uniri a crestinilor despartiti, sa fie Anatema!”
(Data de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Vancouver- Canada, august 1983, iscalita de toti episcopii, spre a fi adaugata la sfirsitul anatemelor din Credinta Ortodoxiei, si pomenita mereu in prima Duminica a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei)

 

Cuvintele Sfintilor despre ortodoxie si despre erezii:

https://ortodoxiasingurabisericaadevarata.wordpress.com/about/