De ce este păcat să credem în superstiţii

Sf Ignatie Briancianinov-acolo unde nu e ortodoxie nu e nici mantuireSuperstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne” care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze” tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm”. Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului”. Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne… că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură”. Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat…”.
Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu…”.

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?”. Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).

Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).

Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru” atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.

Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru”, Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache”.

De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!”.

Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.

Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?

Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte”, tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.

Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci – şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?

Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).

Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde a apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?

I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie. 

Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3

În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie”, acesta vine de la latinescul “superstitio” care înseamnă „a sta deasupra”, „a supravieţui” sau „a fi martor” (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani”, pentru că se considera că erau deasupra morţilor).

Cuvântul «superstitio» (de la „super” – peste, deasupra, şi „sisto” — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva” la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto”) înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4

Dacă vom analiza cuvântul „superstitio” ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie” vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.

În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие”, de la „суе” (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие” (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie” a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.

Originea superstiţiilor. Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

II. Poziţia Bisericii faţă de superstiţii.

Încă din primele secole ale creştinismului Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire. Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că:

„Suprestiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)”.

Exemple de superstiţii: „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani”; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare”. „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă”.

Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă” din necaz” cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în ceasuri bune şi ceasuri rele (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău”, „să fie într-un ceas bun”), ş.a. Foarte răspândită este superstiţia potrivit căreia, dacă va cădea jos cuţitul de pe masă va veni în ospeţie un bărbat, iar dacă va cădea o furculiţă va veni o femeie.

În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni”, sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna”, sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec”) ş.a.m.d.

Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba uniii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi a masa Domnului şi la masa dracilor” (I Corinteni 10, 21).8

Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau a magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61,65). Vrăjitoria ca şi superstiţia provoacă sufletului o boală duhovnicească asemenea cancerului. În cazul cancerului ştim cu toţi ca alimentele (mâncarea calitativă) nu-l pot salva pe om de această boală, chiar dacă îi menţin pentru un timp viaţa. Aşa se întâmplă şi în cazul cancerului sufletesc.

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului.

Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei. Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:

„… Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului” I. Post. 22 (P. 32).

„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii.

Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar” I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61).

De ce trebuie oprită apariţia CARDULUI ANTI-NAŢIONAL DE SANATATE? 40 de Motive:

Bucovina Profundă

De ce trebuie oprită apariţia CARDULUI ANTI-NAŢIONAL DE SANATATE?

40 de Motive:

(sursa: apologeticum)

  1. Pentru ca este o noua mega-ţeapa in domeniul sanitar;
  2. Pentru ca este anti-national prin scop si prin cheltuirea banilor personali si publici;
  3. Pentru ca notiunea initiala, in 1998, de card national de sanatate era valabila in conditiile asigurarilor facultative sociale de sanatate;
  4. Pentru ca si-a pierdut sensul in 2006 cand acestea au devenit obligatorii;
  5. Pentru ca este imposibil, tehnic si legislativ, sa aiba valabilitate in afara Romaniei;
  6. Pentru ca un card de sanatate este un instrument financiar specific unor societati de asigurari private de sanatate;
  7. Pentru ca de la un pret de cost de maxim 0,3 euro se va vinde cu aproape 3 euro;
  8. Pentru ca se va vinde la aproximativ 15 milioane de cetateni, ceea ce inseamna un profit probabil de aproximativ 30 milioane de euro;
  9. Pentru ca in afara acestui profit va mai…

View original post 1,092 more words

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu – INVATATURA CRESTINA DESPRE SFANTA CRUCE SI CINSTIREA EI

maica domnului cu pruncul40“Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfinta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu “Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mintuire…”; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al “Fiului Omului” si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnindu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.

Pastrind cu sfintenie acest intreg “dreptar al cuvintelor sanatoase” cum invata Sfintul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: “Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor” (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: “Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.

Intelesul duhovnicesc al crucii

Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adinca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pina la cruce si se roaga pentru iertarea, mintuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care “rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi” (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cind e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca “iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest “exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.

Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: “Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mintuitoare. Sfintul Apostol Petru spune: “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn” (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cind aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mina pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereu1 legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfintul Pavel: “Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi… ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul” (II Cor. V, 21). “Cu raniile Lui v-ati vindecat”, adauga Sfintul Petru. Cum te-ar putea mintui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzindu-ti-se un singe bolnav? “Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?”, se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: “Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. VII, 24, 25).

Fiul este trimis la “ai Sai din lume pe care i-a iubit pina la capat” (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pina la extrem, pina la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decit ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai” spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvintul profetic al Psalmistului pe cruce: “Mila si adevarul s-au intimpinat, dreptatea si pacea s-au sarutat” (Ps. 84, II).

Crucea Domnului este mai mult decit o ispasire a lui in locul nostru ca “loctiitor”, reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfinta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cit intelegi mai mult existenta viata, cu atit iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gindim la parintii care sufera adesea sufleteste pentru copii mai mult decit copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o iubire si o suferinta nesfirsita pentru ai Sai care este Crucea.

Si numai o asemenea cruce poate mintui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vedeau cei vechi. Ci pentru ca adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare. La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cind de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: “Acesta este Fiul Meu cel iubit… “intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. “Pe Acesta ascultati-l” (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea”, care e sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal, spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mintuitoare, sfintitoare.

Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. “Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapinul, acolo este sarbatoare si bucurie”, invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur 1. Iar, dupa Sfintul Ciril al Alexandriei, “la Tatal nu se poate intra decit in stare de sacrificiu” 2. “Starea de sacrificiu” e si calea noastra unii catre altii.

Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care “in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob” (Filip. II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El “prin care toate s-au facut” vietuind pe pamint “nu are unde sa-si plece capul”; si hulirea din partea fariseilor ca “strica legea”, sau “ca sta la masa cu vamesii si pacatosii”. El “plinitorul legii si Cel “fara de pacat…” etc.

Parintii Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atitudinea sa fata de suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca “sa lunece spre pacatul placerii”3. In toate El implineste “voia Tatalui” care in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mintuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste, de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plinsul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blindete; in foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si singele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intimpina pe mironosite in dimineata pascala, cind le spune: “Bucurati-va…” (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale; catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste “ceasul Meu”. E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: “Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca…” (Ioan XVII, 1).

Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sint de fata, iau parte. “Nu sint singur” zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mintuirea inseamna: “Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfintului Duh care triumfa in puterea de neinvins a crucii”, cum tilcuieste un ierarh ortodox 4. Tatal este reazemul fundamental al crucii: “Parinte, in miinile Tale incredintez Duhul Meu”. Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intilnirea ei decisiva cu pacatul.

Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi. Iisus se roaga inainte de cruce: “Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una” (Ioan XV1I, 21); intruparea, crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este “Emanuel: cu noi este Dumnezeu”. De aceea El este deodata: si Dumnezeu si om, si Pastorul si Mielul “care ridica pacatul lumii”; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru “El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea… Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamint, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapitulind totul in Hristos-Capul Bisericii, facind pace prin El, prin singele Crucii Sale si sa “ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).

Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, stringerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea, inca si mai profund decit acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.

Domnul spune: “Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi” (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci “Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mintuiasca” (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, “pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata” (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, “o dovada”, un “cistig”, mai multa “viata, un plus de existenta. “A muri este cistig” zice Sfintul Pavel (Filip. 1, 21). “Grauntele de griu daca moare, multa roada aduce” (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate “a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine “duhovnicesc, nestricacios, nemuritor” (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: “Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor…!”. In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce” (Matei XXVII, 42-43). Dar, “tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu”, tilcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, “a invia e cu mult mai mult decit a se cobori de pe cruce” 5, a cobori si a se intoarce la un trecut depasit. Crucea ca “pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, “a opta zi” a creatiei.

Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mintuitorului

Cuvintul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mintuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osinda. Iisus le zicea ucenicilor Sai: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca inainte de a se adresa aceasta chemare, Mintuitorul arata “ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze” (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre “sfirsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim” (Luca IX, 31); deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o arvuna a invierii. Astfel, in amindoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intimplator al crucii, in lucrarea mintuirii noastre.

Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfintul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. “Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui” (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfintul Ioan in momentul rastignirii: “Si stau linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena” (Ioan XIX, 25). Astfel “lemnul” pe care Sf. Petru spune ca “Domnul a purtat pacatele noastre”, unealta rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului “Crucea lui Iisus”.

Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu “pentru a noastra mintuire”. Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatit si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi”, zice Sfintul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cind la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi 6. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cind spune: “Avem altar dintru care nu au dreptul sa manince cei ce slujesc cortului” (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu singele Sau a patimit afara din poarta”. Pentru care si indeamna iarasi Sfintul Pavel: “Sa iesim dar la El, afara din tabara, luind asupra noastra ocara Lui” (Evrei XIII, 13). Luind, deci purtind “ocara Lui”, adica crucea Lui, intrucit El, Iisus “Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).

Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta cinstire sfinta luind aminte la insesi cuvintele Mintuitorului care spune ca “Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sint deasupra lui” (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfintul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci “avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul” (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atit de adinca unitate intre Hristos si cruce, – altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: “Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decit pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit” (I Cor, II, 2).

Mai sint insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adinca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osinditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce: “Blestemat este inaintea Domnului tot cel spinzurat pe lemn” (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci “instrumentul de chin” al Mintuitorului ?

Ce trebuie sa raspundem ?

Mai intii trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mintuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mintuitorul, cum aratam, dupa Sfintul Pavel “n-a tinut seama de ocara ei”. Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: “Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea… Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau” (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si spune: “Cind ma voi inalta de pe pamint pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara” (Ioan XII, 32-33).

Iar impreuna cu Mintuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gindi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfintul Pavel, de pilda, crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: “Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decit numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume”. Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin, umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: “Cel ce se smereste va fi inaltat”, a spus Mintuitorul. Si se vede cum chiar din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfintului Duh, Sfintul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic: “Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos” (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adinca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfintul Pavel, cind scrie Filipenilor ca: “Hristos Iisus… s-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care e mai presus de orice nume” (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvintul viguros al Sfintului Ioan Hrisostom, care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: “Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei condusi este fapta unui imparat” 7. Ne apare astfel atit de clar: crucea, instrument de osinda odinioara, devine in Hristos mijloc al mintuirii si inaltarii noastre.

Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atitor slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incit din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.

Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine “Crucea lui Iisus”. Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi “prin cuvintul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvintul Insusi se afla prin Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care printr-un “lemn” a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si “sminteala crucii”, in bucurie si slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfintul Pavel sa exclame: “Cuvintul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mintuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. L 18). Schimbare savirsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata instrumentul de oroare si osinda, ci de mintuire.

Iar la cuvintul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sintcinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mintuirea. Le cinstim asa cum invata Sfinta Scriptura ca erau cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfintul Pavel scria si cerea Colosenilor, desigur in mod figurat, “sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos faptura revine iarasi la “starea cea dintii”; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: “Iata, Eu le fac pe toate noi” (Apoc. XXI. 5).

Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavirsita in Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: “Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera” (P.L. XXXIV, 623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se “desfac pecetile”, iar Vechiul Testament este “pedagog”, calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI. 24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atit prin intelesul ei duhovnicesc, cit si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.

Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atit de vii, ca si cind S-ar afla in fata crucii… “El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a impovarat… A fost strapuns pentru pacatele noastre… Pedepsit pentru mintuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat” (Isaia LIII, 4, 5, 7).

Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii. Cind israelitii strabatind desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut linga muntele Hor, bintuit de serpi veninosi, multi mureau muscati, otraviti de veninul lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atirnat de un stilp, iar cind cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, – raminea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mintuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi confirma cind zice: “Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu – asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan III, 14-15).

S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: “In anul al III-lea al lui Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cind a ajuns rege… a savirsit fapte bune… El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pina in zilele acelea; fii lui Israel il tamiiau si-l numeau Nehustan” (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim nici crucea.

Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.

Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucit pentru el crucea, esle crucea lui Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gindind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sint nedespartite.

O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinindu-si miinile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim, linga Horeb. -Si zice Sfinta Scriptura; “Cind Moisi isi ridica miinile biruia Israel, iar cind isi lasa miinile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind miinile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca miinile lui statura neclintite pina la apusul soarelui” (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu miinile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mintuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cind le spunea: “Prooroc din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati” (Deut. XVIII, 15).

Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin “steagul” de care graieste Isaia: “Intrati, intrati pe porti! Gatiti cale poporului, gatiti, gatiti drum, curatiti-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri” (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintii. Iar in Sfinta Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decit crucea.

Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. -”Legea avea umbra bunatatilor viitoare”, zice Sfintul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfintul Ioan Inaintemergatorul Domnului Il va recunoaste si marturisi: “Cel ce vine dupa mine mai inainte de mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era” (Ioan 1, 30). “Prin cruce, va zice si Sfintul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica credinciosilor patrunzind in adincul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn” (P.G. 97, 1028, l045).

Semnul crucii

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp “semnul lui Hristos” si al crestinismului. Este, dupa Sfinta Scriptura: “Semnul Fiului Omului”. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului”, spune Mintuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).

Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, “semnele” savirsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cind proorocul aude: “…Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera “tau” in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care pling din cauza multor ticalosii care se savirsesc in mijiocul lor” (Iezechiel IX, 4).

In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intimpinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfinta Fecioara: “Acesta este pus ca un semn care va stirni impotrivire” (Luca 11, 34). “Semnul de impotrivire”, adica ceea ce va numi Sfintul Pavel: “sminteala crucii”. Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: “Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie…”. Iisus le raspunde: “Eu sint piinea vietii. Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin “trupul si singele Sau” in Sfinta Euharistie. -In sfirsit, tot atit de evident este “semnul lui Iona”. Cum istoriseste Sfintul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, lisus se adreseaza celor de fata si le zice: “Neamul acesta… cere semn; dar semn nu i se va da, decit semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam” (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un “semn” pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atit mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi “semn”, si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mintuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: “precum a fost Iona in pintecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamintului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).

Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept “Semnul Fiului Omului”; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci “in puterea crucii” 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.

Tilcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: “Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului” (Matei XXIV, 29-30), Sfintul Ioan Gura de Aur observa cu adinca patrundere: “Vezi cit de mare este puterea semnului crucii ?… Crucea este mai stralucitoare si decit soarele si decit luna… -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtind crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratindu-i semnul cuielor si ranile… tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit 9.

Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul “Tainei lui Hristos”, cum spune Sfintul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in “largimea, lungimea, adincimea si inaltimea” ei (Efes. III, 18), care sint, cum explica Sfintul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfintul Ev. Ioan vede “Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cind de asemenea Il vede: “in picioare”, semn al invierii, dar “ca junghiat”, semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.

Semn al “Fiului Omului”, crucea este desigur si semn al crestinului. Ea revelind iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mintuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si cistigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de “Crucea lui Iisus” si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intilnim cu Iisus.

Purtind si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cind in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: “Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfintul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: “Pecetea darului Sfintului Duh”; a Sfintului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. “Pune-ma ca o pecete pe inima” invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si singele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cind incepe rugaciunea, in timpul ei, si cind o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfirsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cind ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mihnire, primejdie sau ginduri rele… Si in atitea imprejurari asa cum faceau cei dintii crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: “Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracindu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savirsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintii de drumuri; se aseaza la capatiiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.

Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facind acest semn al crucii, intrucit Mintuitorul a zis catre femeia samarineanca: “Vine ceasul si acum este, cind adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: “Dumnezeu… nu este slujit de miini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dind tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).

Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cind Mintuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din “duh”. In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: “Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decit arderile de tot” (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfintul Pavel cind zice: “Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie…” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu singele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu singele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este “duh”; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.

Mintuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .

Cit priveste invatatura Sfintului Pavel ca “Dumnezeu… nu este slujit de miini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al miinilor noastre, care sa-I implineasca cumva “lipsa”, intrucit El este plinatatea, e Absolutul.

Inchinarea, cultul inltern si extern, sint insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mintuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfintul Pavel: “Duh, suflet si trup” (1 Tes. V, 23), incit asa cum indeamna acelasi Apostol: “Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfinta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovnioeasca” (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.

Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mintuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci “in duh si in adevar”. Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvintul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Sintem suflet si trup, nu duhuri fara trup. “Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sint ale lui Dumnezeu” invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al “duhului” fara cel extern, al intregii noastre fapturi.

Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mintuitorul a binecuvintat cu miinile Sale pe copii. “…Si luindu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si miinile peste ei” (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintii Apostoli: “…I-a dus afara pina spre Betania si, ridicindu-si miinile, i-a binecuvintat” (Luca XXIV, 50)

In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvintat cu miinile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: “…Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat miinile, desi Manase era intiiul-nascut. Si i-a binecuvintat…” (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu miinile ridicate, cum zice psalmistul: “Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara…” (Ps. CXL, 2)

In Noul Testament, Sfintii Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfintului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: “Atunci isi puneau miinile peste ei si luau Duh Sfint” (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfintul Pavel ii invata: “ Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicind miinile curate, fara de minie si fara de gilceava” (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfinta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.

Dar, in sfirsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea.’ – Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh, amin; si anume: cind zicem “in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte; cind zicem “si al Fiului, ne insemnam la piept; cind zicem “si al Sfintului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu “Amin”.

Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, “este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine” 10. Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfinta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mintuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -”Facindu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita.”

Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facindu-si semnul crucii, fie cind se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau… (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce “ne-a impacat prin cruce” (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la “nasterea lui cea din apa si din duh” si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sint ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; “Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua”; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltindu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.

Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: “Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau… Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea sfintul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamintenii slobozenie am dobindit si vietii ne-am invrednicit”.

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu,

Rev. Ortodoxia nr 3/1978, pag. 497-511.

  1. Sf. Ioan Hrisostom, Cuvintari la Praznice Imparatesti, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1942, p. 142.
    2. Cf. Pr. Prof. D. Staniloae, Crucea si Innoirea creatiunii in invatatura ortodoxa, in Mitropolia Moldovei si Sucevei., nr. 7-8/976, p. 471.
    3. Ibidem, p. 470.
    4. Mitropolit Filaret, Oraisons funebres, homilies et discours, trad. par A. de Sturdza, Paris, 1949, p. 154.
    5. Sf. Ioan Hrisostom, op. cit., p. 134.
    6. Dr. V. Gheorghiu, Sfinta Evanghelie dupa Matei, Comentar, Cernauti, 1926, p. 734.
    7. Sf. Ioan Hrisostom, op. cit., p. 130-131.
    8. Pr. Prof. D. Staniloae, op. cit., p. 477.
    9. Sf. Ioan Hrisostom. op. cit., p. 132, 133, 134.
    10. Invatatura de credinta crestin Ortodoxa, Ed. Instit. Biblic, Buc., 1952, p. 234.

CRUCEA IN SFANTA SCRIPTURA:

Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavimVechiul Testament ne prezinta nenumarate semne, figuri sau tipuri prin care sunt prefigurate persoana Mantuitorului Hristos, jertfa Lui si Crucea, altarul acestei jertfe, precum si alte semnificatii ale Crucii si folosirii semnului ei etc, devenita mijloc de mantuire, de sfintire si de proslavire a crestinului autentic traitor in Hristos si purtator al crucii dupa exemplul Lui.

Dupa cum planul mantuirii si Persoana Rascumparatorului nu sunt aratate explicit in Vechiul Testament, tot asa nu este nici Crucea. Este intrevazuta totusi in unele proorocii, in unele semne si figuri, iar ca obiect material, prin lemnul folosit in diferite chipuri : la construiri de case, de obiecte casnice sau instrumente utile omului. Cand acestea sunt scopuri sfinte, ca in cazul construirii corabiei lui Noe – prin care au fost salvati de potop el si ai lui – (Fac, 6, 13-22 ; I Pe¬tru, 3, 10) – al Cortului Sfant sau al Templului cu Chivotul Legii si al al¬tor obiecte sfinte, obiectul se socotea “binecuvantat”, cum citim in intelepciunea lui Solomon 14, 7 : “Binecuvantat este lemnul, care slujeste la o trebuinta binecuvantata”, sau “prin care se face dreptate”, cum zice Septuaginta.

Dar cand lemnul era folosit ca mijloc de tortura si de osanda prin spanzurarea sau rastignirea celor osanditi la astfel de moarte, era dispretuit; fie ca avea forma simpla a unui stalp, fie pe cea a unei cruci, lemnul era dispretuit, dar nu blestemat; ci blestemati se considerau cei spanzurati sau rastigniti, fiind socotiti nelegiuiti, cum erau sclavii, fie ca erau sau nu vinovati de cele ce li se puneau in seama.

In acest sens vorbeste Moise : “Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn”. (Deut., 21, 23). Textul are si prefigurarea profetica a crucii, pe care Hristos S-a facut blestemat pentru noi, ca sa ne rascumpere de sub bleste¬mul Legii (Gal., 3, 13).

Crucea este implicata mai intai in fagaduinta data de Dumnezeu lui Adam si Evei – la alungarea din Eden – ca va trimite lumii pe Mantuitorul : “Samanta femeii (Fiul Mariei) va zdrobi capul sarpelui” (Fac, 3, 15), fapt care avea sa se infaptuiasca de Mantuitorul Hristos prin jertfa Lui pe cruce (Gal., 4, 14-15).

Tot acoperit si prefigurat trebuie sa vedem Crucea Domnului in lem¬nele purtate in spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (Fac, 22, 2-12). “Lemnul lui Isaac – zice sfantul Chiril al Alexandriei – este Crucea lui Hristos” (Glaphyra ; 8, 9; LXIX, 111 si 142). Aceeasi prefi¬gurare a Crucii o au si altarele si jertfele de la templul iudaic.

Ca chip al Crucii si ca semn si mijloc de binecuvantare trebuie sa vedem mainile incrucisate ale patriarhului Iacov cand binecuvinteaza pe Efraim si Manase, fiii lui Iosif (Fac, 43, 1-15).

Ca putere si lucrare anticipata a Crucii, o vedem lucrand in toiagul lui Moise, care a facut atatea minuni : in fata lui Faraon (les., 4, 2-4), la iesirea din Egipt a evreilor, despicand apa Marii Rosii in doua pentru trecerea lor si inecarea egiptenilor (les., 14, 16-25) ; sau, la Meriba unde, lovind stanca cu toiagul, a iesit apa pentru a potoli setea poporului (Ies., 17, 1-7) ; sau in “toiagul lui Aaron, care a odraslit” (Num., 17, 8-10 ; Evr., 9, 4).

Dar mai evident, ca altar de jertfa si ca tarie mantuitoare, anticipata si putere tamaduitoare, este prefigurata Crucea in lem¬nul sau in stalpul pe care Moise a spanzurat sarpele de arama in pustie, ca sa scape de moarte pe cei muscati de sarpe, alcatuind forma crucii (Num., 21, 8-9).

Asa o vede si sfantul Iustin Martirul, care zice : “Tot ca figura si ca semn a fost si ridicarea Crucii aceleia facute impotriva serpilor care muscau pe fiii lui Israel, pentru mantuirea celor ce aveau sa creada ca inca de atunci s-a propovaduit moartea sarpelui si mantuirea celor muscati si care se refugiau la Cel care avea sa fie rastignit” (pe cruce) (Dialogul cu Iudeul Trifon in “Apologeti de limba greaca”, tradu¬cere de Pr. Prof. Olimp N. Caciula, Bucuresti, 1980, p. 201).

Pentru tama¬duirile dobandite dupa muscaturile serpilor iudeii introdusesera sarpele de arama si-l cinsteau ca pe obiectele sfinte. Dar cand au inceput sa i se inchine si sa-l tamaieze facand din el un “dumnezeu-idol” numit Nehustan, regele Iezechia l-a scos afara si l-a stricat (IV Regi, 18, 4).

O forma a Crucii si a puterii si a tainei biruitoare o aflam si in mainile intinse ale lui Moise, prin care Israel a biruit pe Amalic (les., 17, 8-16). Sfantul Grigorie de Nyssa vede in aceasta figura a lui Moise, cu mainile intinse lateral si orizontal, “taina Crucii”, “chipul Crucii” si “pe Cel ce Si-a intins mainile pe Cruce” (Scrieri, partea I, Viata lui Moise, trad. Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, Bucuresti, 1982, p. 53 si 69).

Subinteleasa este Crucea tot ca altar de jertfa si in viziunea profe¬tica a lui Isaia, care vede pe Mesia Hristos ca un rob si “ca un miel care se aduce spre junghiere” si care a fost rastignit intre doi talhari ; caci “cu cei fara de lege S-a socotit, purtand faradelegile multora, si pentru cei pacatosi Si-a dat viata” (Isaia, 53, 7-12). Fara Cruce ca altar El nu Se putea jertfi. Cine avea sa fie acest “Miel”, preinchipuit de “mielul pas¬cal” al iudeilor, avea sa ne-o descopere sfantul Ioan Botezatorul, care vazand pe Iisus Hristos ca vine la Iordan sa fie botezat de el, spune : “Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” (Ioan, 1, 29).

Tot in Vechiul Testament, proorocul Iezechiel (9, 4-6) ne descopera si sensul sau forma grafica a crucii (thau), ultima litera a alfabetului ebraic avand aceasta forma atunci.

Cercetatorii vorbesc de patru feluri de forme ale lemnului folosit ca instrument de pedeapsa : stalpul drept si ascutit, spanzuratoarea simpla – numita “crux acuta” sau “crux sim¬plex”, alta era “crux commissa” (T), numita a sfantului Antonie ,- o alta, “crux decussata” (X), zisa a sfantului Andrei ; in fine, “crux commissa” in forma semnului grafic (+) sau “crux Christi”.

Forma grafica a crucii, de care vorbeste Iezechiel, nu poate fi decat ultima (t), zisa “crucea lui Hristos”. Ce ne spune proorocul? Se inmul¬tisera nelegiuirile, profanandu-se si locasul sfant; iar Dumnezeu, hotarand pieirea celor nelegiuiti, ca sa fereasca pe cei credinciosi, care su¬fereau si suspinau vazand ticalosiile acelora, porunceste proorocului sa insemne pe frunte cu acest semnul crucii pe cei credinciosi. “Si i-a zis Domnul : “Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multelor ticalosii care se savarsesc in mijlocul lui”; iar celorlalti le-a zis : “…Ucideti si nimiciti pe batrani, tineri, fecioare, copii si femei, dar sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte semnul “t” ! Si sa incepeti cu locul Meu cel sfant” (Iez., 9, 4-6).

Semnul crucii este dupa concluzia cercetatorilor, insasi forma literei t, ultima litera a alfabetului ebraic si a limbilor semitice inrudite (feniciana, etiopiana etc), asa cum se scria in secolul IX-VIII i.Hr., cand si-a scris Iezechiel proorocia.

In expresia ebraica a textului “tava t(au)” se traduce prin “a in¬semna cu un semn”, iar t(au) este insusi semnul (T), adica : inseamna-i cu semnul (+) crucii. Asa l-au inteles si talcuit sfintii parinti si scriitori bisericesti, incepand cu Clement Alexandrinul, Origen, Ieronim, apoi sfantul Maxim Marturisitorul si altii. Toti au vazut in litera ebraica (+) pronuntata “tau” semnul “crucii” sau “taina crucii lui Hristos”, ca semn al mantuirii.

SFÂNTA EVANGHELIE DUPA MATEI
CAP. 10
38. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine.

CAP. 16
Atunci Iisus a zis ucenicilor Sai : Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.
SFÂNTA EVANGHELIE DUPA LUCA
CAP. 14
27. Si cel ce nu-si poarta crucea sa si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul
Meu.

ÎNTÂIA EPISTOLA CATRE CORINTENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
CAP. 1
Cuvântul Crucii : nebunie pentru cei ce pier, puterea lui Dumnezeu pentru cei ce se mântuiesc.
18. Caci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie ; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
EPISTOLA CATRE GALATENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
CAP. 6
Lauda lui Pavel este crucea lui Hristos.
14. Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decât numai în crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume !

EPISTOLA CATRE FILIPENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
CAP. 3
18. Caci multi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum va spun si plângând, se poarta ca dusmani ai crucii lui Hristos.
19. Sfârsitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar marirea
lor este întru rusinea lor, ca unii care au în gând cele pamântesti.

EPISTOLA CATRE COLOSENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
CAP. 1
16. Pentru ca întru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamânt, cele vazute, si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie începatorii, fie stapânii. Toate s-au facut prin El si pentru El.
17. El este mai înainte decât toate si toate prin El sunt asezate.
19. Caci în El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea.
20. Si printr-Însul toate cu Sine sa le împace, fie cele de pe pamânt, fie cele
din ceruri, facând pace prin El, prin sângele crucii Sale.

Mitropolitul Serafim de Pireu – 5 predici in Dobrogea

Bucovina Profundă

Mitropolitul Serafim de Pireu

5 predici in Dobrogea

septembrie 2014:

1. «Noua Eră» cea veşnic tânără a lui Hristos şi vechea «Nouă Eră» a antihristului

2. Panerezia ecumenismului inter-creştin sincretist

3. Despre masonerie

4. Panerezia ecumenismului inter-religios sincretist

5. Infiltrarea «Noii Ere» a antihristului în învăţământ

 «Noua Eră» cea veşnic tânără a lui Hristos

şi vechea «Nouă Eră» a antihristului

Predica Înaltpreasfinţitului Serafim al Pireului

la Vecernia de sâmbătă seara, 6 septembrie 2014, în Mangalia

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Excelenţa Voastră, domnule primar,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Noua Eră a lui Hristos, noua creaţie şi oamenii cei noi. Lucrarea înnoitoare a Bisericii

Cu câteva zile în urmă, pe 1 septembrie, a început noul an bisericesc. În pericopa evanghelică a acestei sărbători este cuprinsă şi profeţia…

View original post 14,988 more words

Textul integral al predicilor pregatite de IPS SERAFIM de PIREU pentru vizita in România (Constanta): “NOUA ERA” CEA VESNICA A LUI HRISTOS vs. VECHEA “NOUA ERA” A ANTIHRISTULUI. Cuvinte viguroase despre MASONERIE, PANEREZIA ECUMENISMULUI si ratacirile NEW AGE

Predica Înaltpreasfinţitului Serafim al Pireului la Vecernia de sâmbătă seara, 6 septembrie 2014, în Mangalia cu tema:

«Noua Eră» cea veşnic tânără a lui Hristos şi vechea «Nouă Eră» a antihristului”

 Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Excelenţa Voastră, domnule primar,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Noua Eră a lui Hristos, noua creaţie şi oamenii cei noi. Lucrarea înnoitoare a Bisericii

Cu câteva zile în urmă, pe 1 septembrie, a început noul an bisericesc. În pericopa evanghelică a acestei sărbători este cuprinsă şi profeţia mesianică a proorocului Isaia, supranumit şi „al cincilea evanghelist.”[1]. La sfârşitul profeţiei este înfăţişat Mesia Iisus Hristos, care spune că printre multele aspecte ale lucrării Lui mântuitoare a fost şi aceea de „a binevesti anul bineprimit al Domnului”, de a predica începutul noului an al Domnului, care este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.

Această referire la noul an, la „anul bineprimit al Domnului” este motivul pentru care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au stabilit să se citească această pericopă evanghelică pe 1 septembrie, când începe noul an bisericesc. Însă, în afară de acest sens restrâns, care limitează temporal expresia „anul bineprimit al Domnului” la un an, majoritatea exegeţilor biblici, vechi şi noi, dau un sens mai larg acestei expresii, un sens cu caracter hristologic: „anul bineprimit al Domnului”, pe care l-a predicat Hristos, înseamnă era sau perioada cea nouă pe care o inaugurează Hristos, adică epoca mântuirii, ce durează de la Întruparea Lui şi până la cea de-a doua Sa Venire.

Aşadar, având ca bază această interpretare mai bună şi mai potrivită, învăţându-i Hristos pe oamenii din Nazaret că această profeţie a lui Isaia se referă la El Însuşi („Astăzi s-a împlinit această scriptură în urechile voastre”), a predicat începutul noii ere, al noii perioade din istoria umanităţii, al epocii mântuirii şi a izbăvirii oamenilor de păcat şi din moarte. Această nouă eră, care a început prin învăţătura şi prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, este continuată de-a lungul secolelor de către Biserica Ortodoxă, care, conform unei formulări foarte frumoase, este „Hristos extins peste veacuri.”

Biserica Ortodoxă este însufleţită, ţinută unită, luminată şi sfinţită de Sfântul Duh, Care e prezent permanent în ea şi Care transmite credincioşilor harul Lui cel necreat şi de viaţă făcător. Acest har al lui Dumnezeu, care se transmite prin lucrarea şi prin învăţătura lui Hristos şi prin acţiunea şi lucrarea Sfântului Duh, nu este creat, ci necreat, e energie dumnezeiască, aşa cum au învăţat toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în special Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului. Harul nu se învecheşte, nici nu îmbătrâneşte, aşa cum se uzează învăţăturile şi lucrările oamenilor creaţi.

Câte teorii şi învăţături au fost dezvoltate de filosofii antichităţii, de sociologi, moralişti, jurişti, politicieni reformatori şi care, ca lucrări şi produse ale oamenilor, au fost apoi depăşite şi s-au stins? Toate cele create se distrug şi se descompun. Însă harul, energia necreată a lui Dumnezeu, care lucrează în Biserică, e nestricăcios şi veşnic tânăr, nu are nevoie de reînnoire, cu atât mai puţin de înlocuire de invenţii omeneşti, care se învechesc şi îmbătrânesc repede, fiind înlocuite cu altele.

Iar această veşnicie şi permanenţă a lui dumnezeiască, caracterul lui mereu nou şi înnoitor îl face să răspundă la nevoile oamenilor tuturor epocilor, care au nevoie mereu de energia şi ajutorul dumnezeiesc, ca să se izbăvească de rău şi de moarte, care sunt legate de firea căzută a omului. Hristos Însuşi a declarat că cerul şi pământul vor avea un sfârşit, însă cuvintele Lui vor avea valoare veşnic[2]. Nici o literă, nici o virgulă, adică nici cel mai mic element din învăţătura Lui nu urmează să se schimbe[3].

Şi Sfântul Apostol Pavel – cel numit şi gura lui Hristos, vasul cel ales – atrăgând atenţia asupra pericolele datorate posibilei încercări umane de schimbare sau de falsificare a Evangheliei lui Hristos, spune în Epistola către Galateni că chiar şi dacă un înger însuşi din cer vă va învăţa ceva diferit de cele pe care eu v-am învăţat, să fie anatematizat: „dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât ce v-am binevestit noi, să fie anatema!”[4]

Hristos anunţă şi faptul că le va reînnoi pe toate. „Iată, Eu le fac pe toate noi.” Face să dispară toate cele vechi, lacrimile, durerea, moartea, stăpânirea răului, „căci cele dintâi lucruri au trecut.”[5] Prin Hristos, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, „dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.[6] Oamenii trebuie să se lepede de omul cel vechi, care este distrus de patimile şi de dorinţele lui şi să se îmbrace în omul cel nou, care a fost creat după voia lui Dumnezeu, din materie nouă: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii, să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi în sfinţenia adevărului.”[7]

Din epoca când a predicat Hristos şi când a inaugurat această eră nouă, această nouă perioadă a mântuirii, potrivit profeţiei lui Isaia pe care Hristos Însuşi a citit-o în sinagoga din Nazaret, „a binevesti anul bineprimit al Domnului” până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor lumea s-a umplut şi se va umple de „oameni noi”, de oameni sfinţi, zidiţi din materia cea nouă a harului cel necreat al lui Dumnezeu, materie care nu se distruge, nu se învecheşte, ci îi păstrează pe oameni într-o permanentă tinereţe duhovnicească, chiar dacă trupeşte îmbătrânesc şi mor:„chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi.”[8]

Omenirea cea stearpă, neroditoare şi nefertilă dinainte de întruparea lui Hristos, a început să rodească, să producă sfinţi. Biserica Ortodoxă ne prezintă în calendarul ei mii de sfinţi, iar alături de ei Biserica cea cerească numără alte milioane de oameni virtuoşi care s-au mântuit. Noi toţi, mult sau puţin, mai tineri sau mai bătrâni am avut şi avem binecuvântarea să îi vedem des pe astfel de oameni, să cunoaştem astfel de oameni cuvioşi în zilele noastre, bărbaţi şi femei, care dovedesc prezenţa permanentă a harului celui înnoitor al lui Dumnezeu.

„Noua Eră” (New Age) a masonilor, a sioniştilor, a ocultiştilor şi a altora
se opune lucrării lui Hristos şi a Bisericii

Diavolul cel invidios a făcut şi face orice ca să împiedice această lucrare a lui Hristos şi a Bisericii, cu toate că Hristos Însuşi l-a biruit şi l-a umilit prin viaţa Lui sfântă, prin pătimirea Sa, prin răstignirea pe Cruce şi prin Învierea Lui. Toate puterile satanice ale întunericului, ale sistemului religios evreiesc şi roman s-au aliat împotriva Lui ca să Îl zdrobească. Era, însă, posibil, să Îl învingă pe Dumnezeu? Hristos, Dumnezeu-Omul, le-a arătat oamenilor pentru prima dată drumul libertăţii, al ieşirii din captivitatea şi robia răului şi îi distruge”ca pe vasele olarului”[9] pe cei tari şi înverşunaţi.

De 2000 de ani, prin prigoane externe groaznice şi prin martirizarea creştinilor, prigoane care sunt continuate până astăzi de islamul cel iubitor de sânge şi antihristic, pe care îl apreciază şi îl laudă unii dintre „ai noştri”, şi prin erodarea interioară a credinţei prin erezii, puterile întunericului încearcă să anuleze, să împiedice lucrarea înnoitoare a lui Hristos şi a Bisericii.

Se părea că au reuşit acest lucru în secolul al XX-lea, când regimurile atee marxiste comuniste şi luptătoare împotriva Bisericii s-au impus în majoritatea ţărilor ortodoxe din Europa de Răsărit şi mai ales în Sfânta şi Marea Rusie şi în România şi au repetat prigonirile înfricoşătoare ale primelor secole creştine şi au dat Bisericii o mulţime de noi mucenici, al căror sânge hrăneşte şi însufleţeşte Biserica cea biruitoare şi renăscută din aceste ţări. Ca un turn de hârtie au căzut într-o singură noapte conducătorii comunismului cei luptători împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii şi au fost sfărâmaţi din nou de puterea Crucii, „precum vasele olarului.”

Însă fiara cu multe capete a răului, ca şi hidra din Lerna, continuă să acţioneze cu alte capete şi mai periculoase, căci, transformată în înger de lumină, îi învaţă pe cei nebănuitori lipsiţi de experienţă că noua eră pe care a propovăduit-o Hristos şi o pune în practică Biserica a eşuat în a-i ajuta pe oameni. Ei spun că s-a încheiat epoca peştelui, a lui Hristos şi începe epoca vărsătorului, a noului hristos, care e însă antihristul.

Şi pentru că ei ştiu că tot ceea ce este nou, inedit îi impresionează şi îi atrage pe oameni, şi-au numit „New Age (Era Nouă)” mişcarea lor antihristică, atee şi eclesiomahă, care va instala mult lăudatul „Sistem Nou” al lucrurilor, care îndreptăţeşte şi legiferează toate păcatele şi patimile oamenilor, spre care îi conduce şi pe tineri: desfrânări, adultere, homosexualitate, chiar şi zoofilie, prin aşa-numita eliberare şi educaţie sexuală, dizolvarea familiei prin înlesnirea divorţurilor şi prin contractele de liberă convieţuire şi căsătoriile homosexualilor, muzică şi distracţie (divertisment) satanică, scăderea patriotismului, defăimarea ţărilor şi revizuirea istoriei şi a credinţei tradiţionale şi multe altele, care nu pot fi numărate toate.

Promotorii „Noii Ere”. Ecumenism şi ecologie. Scopurile lor fundamentale

Vom pomeni cu numele câteva dintre aceste capete ale Hidrei din Lerna, ale antihristului şi vom semnala numai două caracteristici ale aşa-zisei „Ere Noi”, care vrea să întoarcă omenirea la lumea învechită şi imorală a epocii dinainte de Hristos, la robia şi tirania lui Lucifer, să excludă, dacă poate, „noua creaţie” şi pe „omul cel nou” al lui Hristos şi al Bisericii, să înceteze Biserica Ortodoxă să mai facă sfinţi, care îl deranjează şi îl alungă pe diavolul şi pe slujitorii lui. Aşadar, împreună-formatori ai acestei vechi „Epoci Noi” sunt: sionismul, masoneria, ocultismul, teosofia, neoidolatria, iar odrasle ale tuturor acestora sunt ecumenismul şi ecologia, care are legătură cu sărbătoarea de astăzi a noului an bisericesc, aşa cum vedea în continuare.

Panerezia ecumenismului, care a chinuit şi a stricat interior Biserica de-a lungul întregului secol XX, şi puterea ei distrugătoare a atins punctul ei culminant în zilele noastre, devreme ce a reuşit să convertească un mare număr de clerici şi de teologi, propovăduieşte prin legăturile sale intercreştine şi interreligioase că nici Hristos, nici Biserica nu sunt singurele căi de mântuire, susţine şi dezvoltă, ajutată de centrele întunecate pe care le-am menţionat, că oamenii se mântuiesc şi în alte religii, în iudaism, islam, budism, chiar şi prin idolatrie, dar şi în ereziile creştine ale papismului, protestantismului şi monofizitismului.

Adică această panerezie pune semn de egalitate din punct de vedere soteriologic între creştinism şi Biserică pe de o parte şi alte religii şi erezii pe de alta şi combate cu vehemenţă ideea că numai Hristos mântuieşte, El este Lumina, Adevărul şi Viaţa, combate faptul că mântuirea nu există nicăieri altundeva şi că numai Biserica Ortodoxă, care a păstrat autentică şi nedenaturată învăţătura Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, se identifică cu Una, Sfânta, Soborniceasca (Catolica) şi Apostolica Biserică cea mântuitoare şi păstrătoare a harului.

Cei care continuăm să arătăm şi să propovăduim, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, unicitatea mântuitoare şi exclusivitatea Evangheliei şi a Bisericii suntem caracterizaţi drept fanatici, intoleranţi, lipsiţi de iubire. Mulţi dintre noi adesea suntem defăimaţi şi ocărâţi şi suntem prigoniţi în multe feluri. Iar dacă s-ar vota şi în Grecia legea celebră a antirasismului, care este în vigoare în America şi care îţi interzice să foloseşti anumiţi termeni înjositori precum erezie, rătăcire etc., am ajunge şi la închisoare.

Şi desigur că toată această harababură interreligioasă continuă, tot acest sincretism nu este ceva nou, ci foarte vechi, care şi-a pierdut puterea datorită învăţăturii lui Hristos şi care are ca şi scop nu să îi ajute pe oameni să se mântuiască, ci să îi lipsească de mântuire, amăgindu-i că şi acolo, în religia unde sunt ei se mântuiesc şi nu este nevoie să păşească pe singura cale care conduce la mântuire, calea lui Hristos şi a Bisericii, ci să rămână în întunericul altor religii şi al ereziilor, ca o nouă Galilee a neamurilor păgâne, care nu vede, însă, lumina cea mare, lumina lui Hristos care a strălucit în întuneric: „Galileea neamurilor, poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.” [10]

Vom încheia cu al doilea, după ecumenism, element distinctiv al „Noii Ere” a antihristului, cumişcarea ecologiei. Din punct de vedere teologic şi duhovnicesc ne pândeşte pericolul ca şi Biserica Ortodoxă să fie atrasă de religia şi de adorarea creaturii, adică de o nouă idolatrie, care este cultivată în mod metodic de această mişcare ca să fie adorată creatura în locul Creatorului.Nu este întâmplător faptul că asociaţiile ecologiste de pretutindeni de pe pământ şi organizaţiile politice ecologiste sunt conduse de atei şi de luptători contra Bisericii.

Amestecul Patriarhiei Ecumenice în problemele legate de apărarea mediului înconjurător îmbunătăţeşte mult profilul acestor organizaţii şi îi potoleşte pe creştini. Ne-am mâhnit şi mulţi am fost surprinşi când am văzut în fotografii de pe internet că la un congres de ecologie patriarhul ecumenic s-a rugat cu reprezentanţii altor religii, cu mâinile împreunate pe piept în poziţie de rugăciune, în faţa unei sfere care reprezenta Pământul, cu siguranţă pentru a se mântui pământul sau, din punctul de vedere al unora, rugându-se către zeiţa pământ.

Pentru că, pentru majoritatea reprezentanţilor „Noii Ere”, universul întreg este Dumnezeu, iar pământul este însufleţit şi viu şi rugăciunile lor îl vor trezi, devreme ce puterea sa cea dumnezeiască este aşa de mare încât nu înţelege că este în pericol şi nu poate să se opună primejdiei distrugerii lui. Este îmbucurător faptul că ziua de 1 septembrie, începutul anului bisericesc, stabilită de Patriarhia Ecumenică drept zi a mediului înconjurător, fapt nemărturisit, necunoscut şi de neînţeles pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu a avut vreun ecou bisericesc, nici vreo formă de manifestare liturgică.

Cultivarea fricii de o catastrofă ecologică este de la diavolul. Ea ofensează mai întâi de orice credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru conducerea şi conservarea lumii. Dumnezeu e Creatorul şi Păstrătorul lumii şi toate se află sub puterea şi îndrumarea Lui cea atotputernică. Şi dacă am vrea să distrugem pământul printr-o irosire şi exploatare iraţională a resurselor lui, nu am putea. Nu stă în puterile noastre să facem aceasta, ci ne este exterior acest lucru. Cu siguranţă, creaţia „suspină şi suferă”[11] datorită omului păcătos, adaptată fiind în mod pedagogic de Dumnezeu la comportamentul omului.

Natura se revoltă împotriva răului aflat în creştere şi contra păcatului prin diversele manifestări ale răului natural, prin cutremure, inundaţii, furtuni, boli; natura însă se linişteşte şi se supune oamenilor sfinţi. Prin urmare, cauza catastrofelor ecologice se află în comportamentul duhovnicesc şi moral al oamenilor. Dacă oamenii ar fi fost învăţaţi să trăiască în simplitate şi modestie şi nu ar fi irosit resursele naturale în lux, în desfrâu şi în destrăbălări, nu ar fi existat probleme ecologice.

De aceea, oricâte programe de protecţie a mediului înconjurător ar elabora şi oricâte congrese ecologiste ar organiza, realitatea ecologică nu este posibil să se schimbe dacă nu va fi precedată de schimbarea modului de gândire şi a comportamentului oamenilor, dacă nu va fi ocrotit şi purificat mai întâi mediul duhovnicesc de care, însă, nu sunt interesate organizaţiile„Noii Ere” a antihristului, ci dimpotrivă ele au ca scop să distrugă principiile teologice şi duhovniceşti ale creştinismului, adică credinţa în Dumnezeu ca şi Creator şi Proniator al universului, dar şi viaţa ascetică şi modestă.[12]

Epilog

În cadrul imnelor sărbătorii Indictului (noului an bisericesc) nu îşi găseşte loc nici o nelinişte ecologistă, ci sunt cereri ca să ne asigure Sfânta Treime Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, să ne dea, din punct de vedere al condiţiilor climatice, vremuri line şi paşnice, pământului să îi dea roade bune şi din cer să cadă ploi line, să dea conducătorilor biruinţe împotriva păgânilor celor fără de Dumnezeu, să învingă ereziile, să ne umple de dumnezeiasca Sa învăţătură, cum a făcut în sinagiga din Nazaret, să ne încheiem calea pe noul an bineplăcând lui Dumnezeu, schimbându-ne în bine, cu fapte duhovniceşti şi să nu înceteze a ne acoperi cu mila şi cu iubirea Lui de oameni.

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Excelenţa Voastră, domnule primar,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Să adăugăm şi noi la acestea, pe baza celor ce le-am expus aici, cererile noastre. Să ne izbăvească Sfânta Treime Dumnezeu, cu rugăciunile dumneavoastră, Înaltpreasfinţite, de aşa-zisa „Nouă Eră” a antihristului şi de ramurile ei, ce au intrat în interiorul Bisericii şi îl profanează prin ecumenism şi să ne ajute în apărarea mediului duhovnicesc, care va izbăvi) şi pe cel natural sau fizic. Amin.

Cu părinteşti binecuvântări,

Mitropolitul

SERAFIM al Pireului

(traducere din neogreacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu)

Predica Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul de Pireu, la Dumnezeiasca Liturghie din 7 septembrie 2014 în Mangalia cu tema: „Panerezia ecumenismului intercreştin sincretist”

(citita pe 8 sept., la praznicul Nasterii Domnului, dupa cuvantul rostit la Sfanta Liturghie

 

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Iubiţi fraţi în Hristos,

Când apare o erezie nouă, care creează confuzie în cele ale credinţei, păstorii fiecărei epoci, confirmând ceea ce au promis în cadrul hirotoniei lor, trec la înfruntarea acestei erezii, pentru a fortifica şi delimita credinţa ortodoxă, astfel încât ea să se deosebească de rătăcirea ereticilor şi în acest fel să îi apere pe credincioşi de infectarea de întinarea kakodoxiei. În zilele noastre a apărut ca unul dintre semnele vremurilor din urmă şi ca „un lup înverşunat, care nu va cruţa turma”[13], panerezia ecumenismului sincretist intercreştin şi interreligios.

Ecumenismul, aşa precum se ştie, a fost condamnat ca panerezie de Sfântul Părinte contemporan al Bisericii Ortodoxe Sârbe surori a Sfântului Sava, de profesorul de dogmatică şi învăţător a toată lumea, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Iustin Popovici, care în lucrarea sa excepţională „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul” notează: „Ecumenismul este un nume comun pentru falşii creştini, pentru falsele biserici ale Europei Occidentale. În el se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Toţi aceşti creştini falşi, toate aceste false biserici nu sunt altceva decât o erezie alături de altă erezie. Numele evanghelic comun al lor este panerezie”.[14]

Sursă şi izvorâtoare a ecumenismului este masoneria, care promovează prin acesta religia mondială a luciferismului, iar sursa şi izvorul masoneriei este groaznicul sionism internaţional[15], care a transformat religia dumnezeiască a Vechiului Testament şi a profeţilor în cel mai infam luciferism prin Kabala cea demonică şi prin hidosul Talmud, lucrări ale rabinilor rămaşi ai iudaismului rătăcit şi ale obsesiei lor despre conducerea şi guvernarea lor mondială prin cel aşteptat, adică prin falsul mesia (antihristul).

Ecumenismul acţionează la două niveluri: intercreştin şi interreligios. Astfel se formează ecumenismul intercreştin şi ecumenismul interreligios, care constituie două dintre direcţiile fundamentale ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor erezii creştine (a papistaşilor, a protestanţilor, a anglicanilor, a monofiziţilor etc.) cu Biserica Ortodoxă Universală, pe criteriul minimalismului dogmatic.

Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eretici şi Biserica Ortodoxă sunt doar tradiţii locale şi trebuie să fie evitate pentru binele unităţii „Bisericii”, care poate să se exprime printr-o varietate de forme şi poziţii diferite.

Ecumenismul intercreştin, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea dintre acestea şi mai ales cea între aşa-numitele trei religii monoteiste ale lumii: creştinismul, mahomedanismul şi iudaismul, adică promovează aşa-numita „religie universală.”

Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să fie scoase în evidenţă aşa-zisele „elemente teologice comune” care există în toate „religiile monoteiste” astfel încât să fie clădită unitatea religioasă a întregii lumi.

Ecumenismul, pentru punerea în practică a ţelurilor lui, inventează diferite teorii, precum învăţăturile eretice despre „Biserica extinsă, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica universală nevăzută, teoria ramurilor, a celor doi plămâni, a minimalismului sau maximalismului dogmatic, a ereziei postpatristice, neopatristice sau conexe, a ereziei postcanonice, a teologiei euharistice, a teologiei postsinodale, a Bisericilor incomplete şi a celor eliptice, a misteriologiei (referitoare la Taine) cuprinzătoare, defectuoase şi nedepline, a transformării iconomiei (pogorământului) în acrivie şi dogmă, teoria că Patriarhul Constantinopolului este primul fără egal (primus sine paribus), care, desigur, sunt străine şi nespecifice învăţăturii şi teologiei dogmatice ortodoxe[16].

Ecumenismul scoate în evidenţă dialogurile teologice ecumeniste contemporane interminabile, aranjate cu abilitate, la care domneşte lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa de sinceritate a eterodocşilor, supraaccentuarea iubirii, neaccentuarea adevărului, ascunderea sau contrafacerea textelor biblice, mai ales cel din Evanghelia după Ioan: „ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi”[17] şi „Duhul suflă unde vrea”[18], practica de a nu fi discutate cele care ne despart, ci cele care ne unesc, tocirea criteriilor ortodoxe, recunoaşterea reciprocă a eclezialităţii, a succesiunii apostolice, a preoţiei, a harului, a Tainelor, dialogul pe poziţii de egalitate, amnistierea, disculparea şi recompensarea calului troian al papismului, al blestematei şi demonicei Uniaţii, participarea la atotprotestantul aşa-numitul „Consiliu Ecumenic al Bisericilor” sau mai degrabă al ereziilor, semnarea de declaraţii şi texte comune antiortodoxe, fără aprobare şi hotărâre sinodală (de exemplu cele de la: Lima (Peru, în America de Sud, în anul 1982), Liban (1993), Chambessy, Elveţia (1994), Porto Alegre, Brazilia (2006), Ravenna (2007), Pusan, în Koreea de Nord (2013) ş.a.) şi împreună-rugăciunile cele fărădelege şi anticanonice cu ereticii[19].

Ecumenismul adoptă şi legitimează toate ereziile ca „Biserici” şi atacă dogma Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Expune, învaţă şi impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, conform căreia nici o Biserică nu are dreptul să îşi revendice în exclusivitate pentru sine caracterul de Biserică Universală şi adevărată. Fiecare biserică e o parte, un fragment, nu Biserica întreagă. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În felul acesta, însă, se surpă graniţele dintre adevăr şi rătăcire, dintre ortodoxie şi erezie şi se reuşeşte perfect lupta de dărâmare a Ortodoxiei.

Ecumenismul pune la egalitate toate religiile cu credinţa cea unică, de Dumnezeu descoperită prin Hristos Cel Înviat şi cu viaţa cea în Hristos. În acest fel este contestată dogma revelaţiei şi iconomiei mântuitoare unice în lume a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Cel întrupat, precum şi realizarea în continuare a lucrării Lui mântuitoare de către Biserica cea Una şi Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, prin Sfântul Duh Cel lucrător în ea. Ca urmare a acestui fapt rezultă fără îndoială că ecumenismul reprezintă în zilele noastre cea mai mare erezie eclesiologică a tuturor veacurilor, pentru că ea pune la egalitate toate religiile şi credinţele.[20]

Cu durere şi cu părere de rău se constată că ecumenismul a înrobit cu lanţuri şi legături aproape toate Bisericile Ortodoxe şi ierarhiile lor, care gândesc papistăşeşte şi ecumenist (cu excepţii luminoase venerabilele Patriarhii ale Georgiei şi Bulgariei), aşa cum în mod practic o dovedesc faptele şi acţiunile lor, lucrările şi declaraţiile lor ecumeniste nemaiauzite şi nemaiîntâlnite[21].

Ceea ce este ciudat însă pentru ecumeniştii ortodocşi este faptul că, deşi atribuie titluri de eclezialitate ereticilor kakodocşi vădiţi, nu îndrăznesc, consecvenţi cu declaraţiile lor, să treacă la împărtăşirea comună cu Sfintele Taine, deoarece ştiu că din acea clipă în mod direct îşi vor pierde calitatea lor ecleziastică (vor fi caterisiţi, conform Sfintelor Canoane ale Ortodoxiei, pentru împreună-rugăciunea cu ereticii – n.tr.).

Aceasta nu constituie deja cea mai izbitoare dovadă a ereziei ecumenismului? Dacă într-adevăr ei cred în declaraţiile lor inacceptabile şi provocatoare, să îndrăznească deci şi a se împărtăşi cu eterodocşii, deoarece altfel ei dovedesc prin poziţia lor inexistenţa titlurilor de eclezialitate pe care le atribuie falşilor episcopi ai ereticilor.

Din păcate, ecumenismul a reuşit în ultima vreme schimbarea căii patristice şi canonice multiseculare şi bimilenare atât a Bisericii noastre mame, a centrului venerabil al Ortodoxiei, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol[22] (din anul 1964), cât şi a altor Biserici autocefale, într-o atitudine ecumenistă de viaţă. Dar nici Sfântul Munte Athos, Chivotul Ortodoxiei, Grădina Maicii Domnului nu a rămas neatins şi neinfluenţat.

Ecumenismul a erodat şi Facultăţile de Teologie, în care nu se mai predă teologia ortodoxă patristică, ci este întemeiată deja în mod deschis, în cel mai sărbătoresc şi oficial mod teologia ecumenistă.

Subordonarea faţă de ecumenism continuă să crească, pentru că există:

a) lipsa de cateheză a credincioşilor în probleme de credinţă;

b) lipsa teribilă de mijloace autentice şi obiective de informare a poporului lui Dumnezeu;

c) secularizarea clerului şi a poporului[23].

Ecumenismul pune la îndoială de fapt credinţa şi tradiţia noastră ortodoxă patristică, împrăştie îndoiala şi confuzia în inimile turmei credincioşilor ortodocşi şi îi face să şovăie pe mulţi fraţi iubitori de Dumnezeu, conducându-i pe aceştia spre dezbinări şi schisme (de exemplu: stilism (n.tr. – cei care ţin calendarul vechi), cădere în ateism) şi atrage o parte a turmei în rătăcire şi, prin aceasta, spre distrugere duhovnicească[24].

Ecumenismul în ansamblu constituie o problemă pastorală şi soteriologică foarte mare, pentru că el zguduie din temelii, infirmă mântuirea şi îndumnezeirea după har a omului. Desigur, pericolul nu se referă la Biserică, care nu poate să fie distrusă, pentru că este Trupul lui Hristos, are drept Cap pe Hristos, este Hristos prelungit peste veacuri „şi porţile iadului nu o vor birui”[25], ci la membrii Bisericii, la credincioşi, care sunt în pericol de a pieri dacă se va pierde dreapta credinţă, Ortodoxia, şi vor domni erezia şi înşelarea[26].

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,

Prea Cucernici părinţi,

Iubiţi fraţi în Hristos,

După prezentarea de mai sus a fenomenului panereziei ecumenismului, a pericolelor şi a tragicelor lui consecinţe, atât în dogmatică cât şi în învăţătura mântuitoare a Bisericii Ortodoxe Universale, constatăm că într-adevăr acum Ortodoxia se află într-un grav pericol.

Credem cu smerenie că se impune convocarea cât mai curând cu putinţă a unui Sinod Ortodox, care să cerceteze aceste probleme arzătoare şi fierbinţi de mai sus, permanent sub lumina învăţăturii şi tradiţiei biblice, patristice şi canonice a Bisericii Ortodoxe Universale şi să se ia o hotărâre de condamnare atât împotriva ecumenismului, cât şi a celor care urmează, învaţă şi transmit altora această panerezie, astfel încât să înceteze scandalurile şi confuzia din rândul clerului şi al poporului credincios.

Să îndrăznim să rupem lanţurile ecumeniste, să ieşim din închisoarea ecumenistă şi să ne eliberăm din robia panereziei ecumenismului, cu puterea cea dumnezeiască şi cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, rămânând „următori ai Sfinţilor Părinţi.” Cu rugăciuniledumneavoastră, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Teodosie.

Cu părinteşti binecuvântări,

Mitropolitul

SERAFIM al Pireului

(traducere din neogreacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu)

IPS Serafim de Pireu la Mangalia 8 sept – predica impotriva ecumenismului

Canonul 15 al Sinodului al Noualea din Constantinopol (861)
“Cei ce propovaduiesc public eresul sau il invata in Biserici, sa fie indepartati de comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schisma si sfarima unitatea Bisericii.”

Din cuvantul Sinodului al VII- lea Ecumenic (Niceea, 787)
“Sa nu faceti nici inovatie, nici omitere in Predania pe care am pazit-o cu evlavie pina acum. Deoarece toti citi s-au pastrat inlauntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Si cu mare pedeapsa va fi condamnat cel ce va face fie adaugiri, fie omiteri.”

Sinodul de la Constantinopol din anul 1724
“Cei care vor dezerta de la Ortodoxie si vor parasi parintestile si dreptele dogme ale credintei si Predaniile obstesti ale Bisericii si vor decadea si se vor indeparta cu inovatii si cu credinte absurde si cu obiceiuri eterodoxe si vor falsifica si vor maslui adevarul Ortodoxiei, acestia nici nu mai sint, nici nu se mai numesc crestini cu adevarat, ci se taie si se despart de totalitatea madularelor Bisericii si a crestinilor, ca niste eterodocsi si inovatori si se izgonesc afara din sfintul staul ca niste oi riioase si madulare putrede.”

Anatema impotriva ecumenismului a Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei
“ANATEMA celor ce ataca Biserica lui Hristos invatind ca Biserica Sa este impartita in asa-zise “ramificatii” ce se deosebesc in doctrina si in felul de viata, sau ca Biserica nu exista vizibil, ci va fi formata in viitor cind toate “ramificatiile” – sectele, denominatiunile si chiar religiile – vor fi unite intr-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun ca botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru mintuire, prin urmare, celor ce cu buna-stiinta sunt in comuniune cu acesti eretici inainte-mentionati sau celor ce sustin, raspindesc sau pazesc erezia lor ecumenista sub pretextul dragostei fratesti sau al presupusei uniri a crestinilor despartiti, sa fie Anatema!”
(Data de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Vancouver- Canada, august 1983, iscalita de toti episcopii, spre a fi adaugata la sfirsitul anatemelor din Credinta Ortodoxiei, si pomenita mereu in prima Duminica a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei)

 

Cuvintele Sfintilor despre ortodoxie si despre erezii:

https://ortodoxiasingurabisericaadevarata.wordpress.com/about/

IPS Serafim de Pireu la Mangalia – Predica impotriva Masoneriei 07.09. 2014

Mitropolitul Serafim

Incepand cu min. 5 invata poporul că:

  • Masonii se închină lui Lucifer.
  • Aderarea la masonerie reprezintă lepădare de ortodoxie.
  •  Ortodocșii care au devenit masoni trebuie opriți de la Sfânta Impărtașanie și nu pot fi nași.
  • Reintoarcerea lor în B.O. trebuie să se facă printr-o declarație prin care se leapădă de masonerie. Din nou taina mirungerii.
  • Statele trebuie să desființeze lojele masonice.

Felicitări  Părintelui Vulcănescu pentru buna traducere, fără scăpări sau lăsări pe dinafară a vreunei fraze. Vrednic este!

 

Sinodul B.O.R. a condamnat Francmasoneria (1937):

https://ortodoxiasingurabisericaadevarata.wordpress.com/2014/09/08/sinodul-b-o-r-a-condamnat-francmasoneria-1937/